Join the new world

Leapşa Literară

Sezonul I

Sezonul al II-lea, partea I
Sezonul al II-lea, partea a II-a

Sezonul al III-lea


Leapşa Literară Sezonul IV
=== după o idee de direct x ===

Păstrătorii Stiloului

Capitolul I: Dust in the wind
(de direct x)

Vântul bătea sumbru. Opresc mașina în fața hangarului nostru... Deschid ușa hangarului. Cu greu o deschid. Un nor de praf mă îneacă. Parcă era mai mare și mult mai grea decât o știam. Încerc să mă echipez...Șterg de praf mitraliere și bazuci. Fiecare cu povestea ei. Erau odată niște momente în care lucrurile se defășurau ușor, foarte ușor. Acum erau grele.

În spatele hangarului cu echipamente de luptă, se afla o capelă mică, în jurul căreia erau o grămadă de morminte prăfuite.

Osama Bri Gadier scria pe crucea unuia dintre ele...Șterg să văd numele mai bine. El e. Alt mormânt prăfuit, alt nume, Free, merg un pic mai la stânga și văd mormântul lui Alcide, apoi pe al lui Ion, cutreier pe la toate mormintele, și-l văd și pe al meu.

„Asta e o glumă proastă”, îmi zic... „Eu nu-s mort. Eu sunt viu. OK, nu mai pot duce lupte, mitraliere și bazuci ca altă dată, dar nu-s mort.”
Mă duc în colțul cu cele mai letale arme ale noastre. Iau tocul Sheaffer în care îmi găsesc stiloul preferat. Un stilou de vreo 80 de ani, transmis din generație în generaţie, arma mea letală.
Se uscase cerneala în el. Îl pun într-un pahar cu apă și caut să mă îndrept spre ieșirea din hangar.

Zgomot de elicoptere...Cineva urlă într-un difuzor.
„We had followed you moves, we built your grave. Do not pick that pen. Do not write. Otherwise you will die. Buy your packs, thus, everyone will be OK.”

Mă refugiez în hangar, și sun pe singurul care mai mișcă de aici: Mentalist de Bucovina... „Man... ăștia vor să ne ia scrisul...” Zgomot de mitraliere înfrunt, tabla hangarului e găurită sistematic de gloanțe, un șuvoi de metal străbate clădirea, mă fac mic, foarte mic, în spatele unui raft de metal, sperând că șuvoiul de metal să nu mă atingă. Iau stiloul din paharul cu apă și aștept întăriri... Praful se scutură și se reașează, gloanțe dansează în jurul meu, o lumină stranie plină de praf pătrunde prin sutele de găuri făcute de gloanțe...


Capitolul al II-lea: Despre Viaţa în eViaţă
(continuare de Mentalist de Bucovina)

Pregăteam ultimele pacheţele cu de-ale gurii şi ceva puşti pentru puştii moldoveni din transportul de săptămâna viitoare când ţârâitul prelung al telefonului de campanie mă făcu să tresar. Lăsai calculele baltă şi aruncai în grabă pe birou etichetele cu numele destinatarilor – telefonul ăsta nu mai sunase de ani de zile...

- „Man ... Ăştia vor să ne ia scrisul”, se auzi vocea lui Direct X, întretăiată de şuierul gloanţelor ce ciuruiau tabla hangarului...

Ca într-o transă, îmi aruncai pe umăr câteva bazuci, îndesai în buzunare ceva grenade rătăcite prin depozit, şi cu grijă, ascunsei în buzunarul de la piept, lângă inimă, lucrul cel mai de preţ – Stiloul.

„Nu voi permite niciodată să se întâmple aşa o grozăvie!”, scrâşnii din dinţi. „Va trebui întâi să ne îngroape de eVii!”, continuai îmbărbătându-mă singur.

Ştiam că ceilalţi plecaseră dintre noi demult... Alcide şi Vali... Sir Gogu şi Maniu, Anişoara, Osama şi Lady Indra... şi Ion Anapoda, Krontzo, Alter Dio, Moonlight Shadow, chiar şi Rexu...

Dar mai ştiam şi că rămăseserăm suficienţi ca să ducem lupta mai departe... Dragoş, Ardei, şi Alina, Visător, Belze, şi Notterosa, Tinkuţa, Millefleurs, şi Lucia, Kendra, evilgod, Danidanam şi în fruntea lor Directul. (dacă am uitat pe cineva, şi sigur am uitat, să-mi fie cu iertare şi cu editare)

Mai ştiam că atâta timp cât voi păstra cu sfinţenie Stiloul intact, nu se vor putea atinge de mine. Mai rămânea să dau alarma printre cei rămaşi, să sărim cu toţii să-l apărăm pe Direct X.

***********************************

Pornii la drum spre lunca unde ştiam că-şi clădise hangarul, undeva aproape de graniţa cu Basarabia. Prin geamul mic, înghesuit, al amfibiei de servici peisajele se derulau fulgerător, odată cu amintirile mele. eViaţa mi se perindă pe repede-înainte prin faţa ochilor...
Cum am apărut pe eLume, la îndemnul unui „prieten” de afaceri, cum am dispărut scârbit, şi cum am renăscut din propria-mi cenuşă... Cum am descoperit prieteni extraordinari, camarazi de excepţie şi jurnalişti fenomenali...
Ceea ce m-a ţinut mereu în joc a fost această lume tainică, magică, în care principala noastră armă este scrisul...

***********************************

Brusc, roţile vehiculului se frânseră în scrâşnete lugubre, trezindu-mă din reverie. Artileria duşmană trăgea cu sete pe principiul „loveşte şi apoi vezi pe cine”.
Sării cu disperare din capcana de oţel contorsionat şi mă adăpostii în spatele hangarului. Printre dărâmături îl zării pe Direct X rezistând eroic, dar o flamă fulminantă mă lovi în umărul stâng împroşcând zidul din spatele meu cu roşu-aprins. Durerea îmi cuprinse fiece atom al fiinţei şi mă prăbuşii închircit. Mâna liberă o încleştai la piept – Stiloul era acolo, era în siguranţă...

Cu ultimele puteri apelai la calea subliminală, de forţă majoră, transmiţându-i strigătul meu de distres unuia dintre ultimii Păstrători ai Stiloului:
- „Dani, te rog, ajută-ne! Suntem încolţiţi, vor să ne ia scrisul...”


Capitolul al III-lea: Dust in the wind 2
(continuare de Danidanam)

- „Dana, dezbracă-te!“
- „ha ???!!!... măăăă, eşti nebun????“
- „Dana, am zis! Dezbracă-te! Acum!!!”
- „Mă, tu eşti dus!!! Ce ai fumat???... Boizzzzzzz, voi vedeţi ce zice ăsta?????!!!”
Pe canal - prezente cam toate mâţele din unitate - încep să curgă emoticoane şi îndemnuri: „Haida, Dana: dezbrăcareaaaa !!!!”, „Jos textila!” sau „Lumeeeeee, striptizzzzzzz!!!”, „Camera!!!!”
Io, zic drept, mi's pachet de draci. Da' cum să-i înjur, că mi's o ledi şi mi's abia de 4 zile în unitate şi sunt şi singura fată ... ?!!!
Pe ecran, mâţele jubilează. Îmi zic: ahaa, o fi un test - musai de trecut, da' ce/cum naiba să fac/zic ???!!!
Ei insistă, io deja mă 'nervez - ăştia îs perverşi, pedofili şi obsedaţi...şi când mă gândesc că unii sunt bărbaţi în toată firea, nu copii rătăciţi pe net, mamăăăăăăăăă, unde am intrat ?!
Şi apare şefu':
„Ziua bună, gata dezbrăcarea?”
„Gata, doar Dana nu vrea!” - mă pârăşte unu'.
Io mă arunc pe tastatură şi încerc să explic că refuz categoric să mă dezbrac şi nu dau camera nici de naiba, dar... când ridic ochii în ecran, mâţele mele se spărgeau de râs: meream la bătut de unguri şi trebuia schimbată uniforma cu una de'a lor.
Asta era de fapt semnificaţia ordinului de dezbrăcare...

Mă surprinde realitatea: priveam în gol pe hublou, ca după năluci - cine ştie de cât timp... uff, de-aş ajunge la vreme.
Mentalistu' mi'o trimis carte că'i bai....mama lorrr !!! - nu ştiu ei cu cine s-or pus.
Bine măcar că am gătat de curăţat drujba Prinţului Consort, zicea el că are o presimţire...

Aterizăm, dar nu văd nimic în întuneric. Doar iarba o simt sub bocanci, moale şi presărată cu pietre răzleţe.
Ştiu coordonatele, fixez locaţia pe ceas şi urmăresc busola. Alerg.
Nici nu-mi simt picioarele, trebuie să ajung cât mai iute.
Pădurea se îndeseşte, îmi reglez respiraţia şi alerg mai departe.
Aproape am ajuns, scanez în cască după orice urmă de comunicaţie. Doar zgomote de fond.
Ceru-i luminat de rafale, aud bazuci bubuind. Şi câte un foc răzleţ de pistol.
Văd prin ochelarii cu IR siluete pitite după copacii din faţă mea. „Ai mei sunteţi!!!!”
Mă strecor cu grijă - şi îi execut pe rând, cu patimă.
„Uff, ui' la ăsta: el tasta de zor pe tableta deschisă pe mai multe conturi, mama voastră de clonari!”

Mai mult intuiesc decât zăresc în stânga, o umbră. Mă rostogolesc şi trag de la firu' ierbii.
„Ahaaaaa, ţi-am retezat picioarele, mama ta de heităr, luzăr scrie pe tineeeeee, mă !
Mai trolezi tu cu tremurici şi gif'uri câte zile mai ai???
Copy-paste scrie pe tine, mă - urâtuleeee!”

Sunt lângă zidul surpat când aud în cască ,,... mă aude cineva? Sunt Direct X...”
„Rezistă, prietene, suntem aproape”, îi şoptesc şi parcă aud un suspin. Dar ştiu că m-a auzit.
Văd câteva trepte, cobor cu atenţie, să surprind orice mişcare.
Într-un colţ, o siluetă chircită lângă zid, sub singura fereastră din încăpere. Prudent, ajung lângă ea şi descopăr că-i Direct X'u.
Nu-i conştient, parcă doarme, îl iau în braţe şi atunci simt că totuşi respiră!
Deschide ochii şi surâde chinuit : „Ştiam io că la nevoie pot conta pe voi!”

Aud în cască bruiaj, scanez şi aud cuvintele Mentalistului: „... să ştiţi că am încercat. Stiloul...”, şi-apoi tăcere.
„Uiiiiii, stai că vin, sunt aproape, l-am recuperat pe Direct X, ajung şi la tine, imediat” - îi strig în cască.

Clădesc în jurul lui Direct X tot ce găsesc în jur, aaa- uite şi o sticlă cu lichior de portocale - îi las şi o parte din bombe şi câteva pastile roşii-albastre de viagra eRep, ca să le tragă mai iute.
Mă furişez afară şi lunecând pe lângă perete mă îndrept spre magazia din spate, la Mentalist.

Se trage în draci din toate părţile, dar ceva nu-i în regulă - sesizez serii scurte, rafale de 30 , care se tot repetă, din aceleaşi direcţii.

Instinctu' îmi zice că'i ceva bai : renunţ să mă îndrept spre magazie, o iau înapoi spre pădure şi mă opresc în lizieră.
Obsedant, aceleaşi rafale de 30.
Deodată, mă dumiresc. Sunt trasoare!!!!
Noa, haida după mama lor, să vedem de unde sunt coordonate.

Şi o zăresc, în noapte, prin ochelarii cu IR:
Dihania sublimă. Agramata ideală. Saprofita vanitoasă.
Omeneşte, o poţi roti oricum, că tot acolo nimereşti: Moartea presei.
Are în poală o telecomandă şi butonează de zor: o serie scurtă de 30 , dintr-o direcţie, apoi alta, din altă direcţie.
Şi trage şi ea câteva focuri reale, bune de găurit blindaje fragile de bun simţ, estetică şi vocabular.
O execut dintr-un foc, drept în frunte.
Era prea stupefiată să mă vadă în faţa ei ca să aibe timp să reacţioneze.

O iau la fugă spre magazia în care se află Mentalistu'.
În urma mea, pocnesc seriile de trasoare, dar acum nu-i nici un bai - am înţeles că Moartea poate fi învinsă.
Intru în magazie şi o rafală mă culcă la pământ, „Stai - sunt eu!”, urlu în cască - şi îl văd pe Mentalist încercând să se ridice sprijinind cu spatele zidul.
Este rănit la umăr, nu reuşeşte şi se prăbuşeşte.
Alerg la el, în mâna însângerată ţine strâns un stilou.
Îl recunosc, o mâna de oameni şi l-au trecut de la unii la alţii, ingame.
„Ia-l”, îmi zice şoptit. „Apără-l”.
Îl iau cu grijă, ca pe moaşte. Şi îmi dau lacrimile de emoţie.
Sunt ani de zile de când nu l-am mai văzut.

Deodată, bubuie cerul deasupra noastră. Aviaţia!
Şi nu's ai noştri!!!!
Se zguduie pământul, răsună rafale, şuieră gloanţe. S-a pornit iadul.
Îl târăsc pe Mentalist cu greu, până în colţul cu uşa, dar îmi dau seama că nu putem ieşi amândoi.
„Du-te”, îmi zice, „caută ajutor” - şi mă împinge spre uşă.

O bubuitură puternică aproape îmi sparge timpanele.
O bombă a căzut foarte aproape.
Ţâşnesc pe uşă şi alerg cât pot de tare, strângând în pumn stiloul.
Sar câteva grămezi de moloz, un gard şi câteva tufe. Şi atunci realizez că sunt înconjurată.
De cruci de piatră.
Un glonţ îmi şuieră la tâmplă şi instant mă arunc la pământ. Nu văd nimic, doar nori de praf care răscolesc pământul şi îmi intră în ochi.
Pipăi în jur, cât îmi îngăduie lungimea braţului.
Şi dintr-o dată simt încleştarea pe mâna cu care ţineam stiloul.
Un val de revoltă în faţă inevitabilului îmi dă imbold să mă ridic, dar mâna care m-a prins nu mă lasă.
„Off, Doamne, nu acum, nu acum...”

„Sunt eu”, aud în cască vocea care mă înfioară...


Capitolul al IV-lea: Leapşa & The eXpendables 2.0.
(continuare de Osama Bri Gadier)

...
S-a trezit într-un tunel mergând înspre lumină.
Îi venea să râdă. Ce clişeu...
S-a oprit o secundă şi apoi a făcut pasul. Ceaţă orbitoare. Câteva secunde nu a mai văzut nimic. Un scurt blackout, doar o fracţiune de secundă şi apoi imaginea reveni...
Apoi, încet-încet a început să distingă: pereţii gri, murdari, apoi lumina palidă şi tremurată a neoanelor, şi la urmă, oamenii care făceau cerc în jurul patului său.
Pat era mult spus. Era de fapt întins pe un fel de masă de inox, imobilizat de nişte inele groase de metal. Nu era culcat pe orizontală, ci pe undeva la 45 de grade. Tunelul dispăruse şi a realizat pentru prima dată că de fapt se trezea dintr-un vis.

**********************************************

- „Memorie?”
- „45% uploadată.”
- „Funcţii senzitive?”
- „95%.”

**********************************************

Apoi a observat aparatele din jurul său. Pupitrele cu mii de luminiţe şi monitoarele semi-transparente contrastau puternic cu pereţii de beton mucegăit şi ars pe alocuri. O voce din spatele său continua să pună întrebări scurte şi undeva în stânga sa cineva răspundea tot scurt.
A încercat să se ridice dar nu reuşi.
- „Stai cuminte” - îi spuse vocea din spate.
Vru să se întoarcă să vadă cine a vorbit şi atunci simţi pentru prima dată durerea ascuţită din ceafă. Parcă mii de ace îi erau înfipte în cap şi-i scormoneau creierii.
- „Decuplaţi-l, că-şi smulge cablul de conectare la computerul central”, spuse cineva.
- „Nu-i nevoie, senzorii de durere îşi fac treaba bine”, zise un tip pe care-l vedea pentru prima dată.
Acelaşi individ îşi apropie faţa murdară şi nebărbierită de a lui şi-i plimbă prin faţa ochilor un fascicul de lumină dintr-o lanternă pix.
- „Super”, zâmbi el. „Reflexe vizuale normale.”
Simţea cum valurile de furie încep să crească în el ca un tsunami. În momentul următor răbufni:
- „Cine dracu sunteţi? Ce faceţi mă cu mine? Mama voastră de criminali. Staţi să mă dezleg şi să vedeţi cum vă căpăcesc fir-ar pixelii şi cine v-a pus tastele în mână să vă logaţi şi cine v-a pus prima pită Q1 în gură, neam de nenorociţi. Unde mi-e drujba?”
Şi a urmat un lung pomelnic cu sfinţi, mame, Plato şi găini fără cap, în timp ce oamenii din jurul lui au făcut toţi un pas în spate. În afară de tipul nebărbierit şi cu faţa murdară ...
- „Reglaţi-i puţin canalul de exprimare că m-a scuipat tot”, zise el râzând. „Mda... eşti exact aşa cum scriu cărţile de e-istorie. Calmează-te acum”, continuă el. „Nu avem prea mult timp la dispoziţie. Ştii cum te cheamă?”
- „Cum dracu să nu ştiu? Eu sunt Brigadir”, spuse el mai calm.
- „Numele meu este John Connor 2, iar tu... NU EŞTI BRIGADIR. Eşti un robot din seria PXL03 căruia i-am dat înfăţişarea, caracterul şi memoria lui Brigadir.”
- „Cum?... Sunt o clonă?”...
- „După definiţia clonei, nu eşti. Clona este dependentă total de original, ori tu, din lipsa originalului devii original. Ştiu că e cam complicat, dar pe scurt, pot să-ţi spun că Brigadir a dat în primire acum 150 de ani IRL. Apropo, suntem în anul 2165 IRL şi lumea pe care o ştiai tu a dispărut demult.”
- „Ho! Stai pe loc că mă ameţeşti! Ce drac’ le amesteci? Ce are IRL cu Erepublik? Unde se termină lumea reală şi unde începe cea virtuală?”
- „Nu încep şi nu se termină nicăieri. Se întrepătrund, interacţionează. Una fără alta nu pot exista.”
- „Ha...?”
- „Uite... Timpul e scurt şi nu pot să îţi dau toate detaliile, dar am să-ţi fac un rezumat scurt cu ce s-a întâmplat în RL şi Erepublik în ăştia 150 de ani.
În momentul în care tu te-ai decis să te refugiezi în RL, nu ai făcut-o de bună-voie. Ai simţit că lumea se îndreaptă înspre prăpastie, dar nu ştiai exact ce se va întâmpla. În acelaşi timp, şi cel mai important lucru, Erepublik-ul a devenit un loc de joacă pentru copii teribilişti, cu caşul la gură şi cardul în mână şi o grămadă de faliţi din RL care au împânzit jocul cu clone şi au distrus modulul media, care era sufletul şi motorul principal care ţinea jucătorii serioşi în joc. Ţii minte că în RL alegerile din SUA au fost câştigate de Trump cu ajutorul trolilor lui Putin şi a serviciilor de la Kremlin.
SUA a construit în jurul său un zid înalt de beton şi a oprit migraţia. Trump, ca şi alţi psihopaţi dinaintea lui, a mers pe cartea naţionalismului şi a xenofobiei. A ridicat un zid ŞI în ceea ce privesc schimburile comerciale şi relaţiile cu exteriorul. Şi, ca orice societate endogamă, Statele Unite au făcut implozie. Cei mai mulţi dintre americani au încercat să fugă în Mexic şi ţările din America de Sud deorece Canada a fost distrusă o dată cu NATO şi Europa.
Aceasta, luând exemplul Americii, s-a auto-distrus, începând cu desfiinţarea UE şi accederea la putere a partidelor naţionaliste şi de extremă dreapta sau stânga. Statele foste UE s-au auto-izolat una faţă de cealaltă, dându-i lui Putin şi celorlalţi dictatori ruşi care i-au urmat posibilitatea să-i ia ca din oală şi să-i înghită în ceea ce istoria a numit Marele Imperiu al Ursului.
Au urmat multe războaie de rezistenţă locală, dar care nu au avut nicio şansă în a reveni la vechea stare de fapt.”
- „Stai! Opreşte-te!”, răbufni Brigadir. „NU se poate! Istoria m-a învăţat altceva. Au existat şi înainte conflagraţii, dar ÎNTOTDEAUNA spiritul uman a învins şi lucrurile s-au rezolvat de la sine.”
- „Adevărat!”, i-a răspuns Connor. „ a învins. Dar ce te faci când acel spirit la care te referi tu s-a disipat. A dispărut?”
- „Poftim?”
- „Da! Ţii minte că încă de pe vremea ta existau o serie de temeri şi previziuni sumbre privind aşa-zisa ameninţare a Islamului asupra civilizaţiei europene de tip iudeo-creştin? Indirect, asta a dus la izolarea Europei faţă de exterior, la început, iar mai apoi, fărâmiţarea ei în fostele state şi regiuni arhaice. Ceea ce nu au prevăzut nici unii, nici alţii, şi ce nu au luat în calcul adepţii lui Dumnezeu şi Allah a fost înfrângerea lor de către Sfânta Treime a Mileniului Trei: Samsung, Apple şi profetul lor, Facebook.”
- „Hahaha”, râse Briga. „Îţi baţi joc de mine...”
- „Nicidecum! Aş vrea eu”, zise Connor trist. „Produsul cel mai vandabil pe Pământ, dintotdeauna, a fost SPERANŢA. Speranţa a alimentat sentimentul de apărare a fiinţei raţionale numita OM. Preoţii au fost cei mai buni iluzionişti şi comercianţi în acest sens. Biblia şi Coranul au fost întotdeauna cele mai vândute cărţi. Prima oferea Raiul cu laptele şi mierea aferentă ca şi ţintă finală, şi cealaltă, mai concretă, o armată de virgine ca şi recompensă în viaţa de apoi. Dar nici acestea nu ar fi funcţionat fără cei care scriau aceste cărţi. Cei care scriau cărţi în general. Speranţa, onoarea, cinstea, empatia şi celelate care păstrau în stare de funcţionare au dispărut în era PC&Iphone. Oamenii au ciuntit ideea de comunicare şi au redus-o la simple convorbiri, schimbul de statusuri mincinoase pe wall-ul de facebook, jocuri virtuale simpliste care trebuiau alimentate cu carduri şi viaţa a devenit automatism.
Totul s-a prăbuşit când ruşii au lansat primul robot de luptă AI (artificial inteligence). Aceştia s-au multiplicat şi sistematic au distrus tot ce este viu pe Pământ. Oamenii s-au retras de la suprafaţă în buncăre dotate cu aparatura electronică necesară pentru asigurarea celor necesare traiului, gadget-uri pentru comunicare, şi au continuat să COMUNICE, uitând SĂ TRĂIASCĂ. Ar fi învins asupra maşinăriilor dacă nu şi-ar fi pierdut speranţa şi voinţa. Viitorul lor a dispărut şi s-a redus la prezent. Un prezent iluzoriu într-o lume virtuală şi ireală. Nimeni nu mai scrie cărţi şi articole pentru că nimeni NU MAI CITEŞTE. Omenirea considera toate acestea iluzii când ei, de fapt, trăiesc într-o mare iluzie. Sfârşitul speciei umane şi implicit al vieţii pe Pământ este o chestie de timp.”
- „Şi... nu se mai poate face nimic? De fapt... NU SE MAI POATE”, îngăima cu voce joasă Briga.
- „Mmmm... s-ar mai putea face ceva...”, spuse Connor zâmbind.
- ...?
- „Da. Şi aici intervii tu.”
- „Eu? Eşti nebun? Eu sunt un simplu Pădurar. Mă rog... un robot, dar ce mama-dracului crezi că pot face eu în afacerea asta? Mi-a crescut cumva piele de Super Man şi nu ştiu eu?”
- „Nu! Nici vorbă”, zâmbi Connor. „Am inventat un device care comprimă spaţiul-timp în aşa fel încât să te trimitem în trecut. Misiunea ta este foarte simplă. Sunt sigur că mai ţii minte filmul Terminator. Nu?”
- „Ţin minte. Cum dracu’ să nu ţin minte? Doar nu vrei să mă duc înapoi în timp ca să-i fac felul lui Trump, Putin sau Dragnea? Şi, eventual, să-i pun la conducere pe Hillary, Papa Francisc sau Gigi Becali?”
- „Nooo... astea-s mission imposible”, râse el. „Chestia e foarte simplă: vei fi trimis înapoi în Erepublik, vei lua un Stilou de la Danidanam, îl vei duce lui directx, Mentalistul şi celorlalţi supravieţuitori şi totul se va rezolva de la sine.”
- „Nu înţeleg...”
- „Nici nu trebuie. Raţionamentul este simplu: dacă salvezi Stiloul şi îl dai mai departe OAMENII VOR ÎNCEPE SĂ SCRIE. Vor începe în eRomânia, vor continua în eWorld şi apoi va părăsi virtualul pătrunzând în RL.”
- „Aşi... nu prea-mi vine să cred... un simplu stilou ruginit...”
- „Mmm... nu e un simplu stilou. Ţi-am spus că conţine un . Nu?”
- „OK! Nu mă mai interesează detaliile tehnice. Gata. Hai în puii mei că nu mai avem timp.”
- „That's the spirit”, zise Connor râzând.

*********************************************

... A deschis ochii. Întuneric. A comutat pe infraroşu. Hmm... era într-o cutie. Aha... era un sicriu.
- „Al naibii Connor cu glumele lui proaste”, îşi zise el în barbă. „Putea să mă trimită şi el într-o pizzerie... vreo cafenea acolo... că mi-e foame.” Apoi îşi aminti că e robot şi râse. NU-şi mai puse întrebarea de ce roboţii râd sau de ce le e foame.
- „Trebuie să ies de aici”, concluzionă el.
Îşi calibră capacitatea de propulsie doar atât cât să nu producă o explozie dacă şi-ar lua prea mult avânt. Risca să distrugă toţi pixelii Erep-ului.
De afară, de la suprafaţă, se auzea zgomot de lupte, explozii, împuşcături... ce mai... scandal în toată regula. O voce slabă de la suprafaţă... Nu înţelegea nimic dar a recunoscut-o... era Dani. În câteva secunde, din două coate şi un genunchi reuşi să-şi facă loc printre molozul de pixeli şi ieşi la lumină. Danidanam era cazută la pământ şi în mâna întinsă ţinea... un stilou... S T I L O U L...
O prinse de mână şi cu cealaltă ridică de la pământ stiloul.
- „Sunt eu...”, îngăimă el...
Danidanam zâmbi uşurată şi...
Şi leşină...
O ridică în braţe şi o luă la fugă înspre casa bombardată ca o măsea cariată ce se vedea la câteva sute de metri. Gloanţe de toate calibrele îi muşcau din haine încercând să pătrundă dincolo de suprafaţa din aliaj de titan cu ceramică cu care-i era protejat corpul. Nici o şansă.
O tranşee... câteva trupuri întinse pe jos dar încă vii. Îl recunoscu pe directx şi pe Mentalist.
- „Hei fetele”, strigă Briga râzând. „I'M BACK!”
Şi apoi continuă cu gura până la urechi: „Gata, măi Expendableşi. Nu mai staţi cu clanţa aia deschisă în formă de ou că vă intră vreo grenadă în gură, Doamne fereşte... Da... eu sunt. Nu e nici o stafie. Repede... cui să dau stiloul ăsta?... Că-i bai mare la Baia-Mare” 😁...


Capitolul al V-lea: S-a aprins lumina
(continuare de belzebut cel crunt)

- „Să nu te împingă păcatul şi Maica Precista să te apropii de mine cu unealta diavolului”, zise Belzebut cu faţa schimonosită de groază. „Tu eşti mort, am văzut cu ochii mei cum te-au ciuruit în piaţa Sfatului, acum un an de zile. Asta este lucrătura diavolului, aşa ceva nu poate fi cu putinţă!”, zbiera cât îl ţineau bojocii, împroşcând cu salivă pe toţi cei din jur.
- „Ooooo, batăl vina, i-o luat minţile războiul ăsta”, zise Mentalist, şi îşi făcu o cruce mare cât toate zilele.
- „Ţine-l mă, nu vezi că iar are halucinaţii”, strigă Directx, şi sări călare pe Belzebut, acoperindu-i gura cu căciula de mohair primită cadou de la soţia lui înainte să plece pe front. „Puneţi mâna pe el, nu îl lăsaţi, că ne omoară pe toţi!”

Într-un final, după circa zece minute de luptă corp la corp, Belzebut căzu într-un somn adânc. Avea faţa senină ca un cer de vară după furtună. Cei doi prieteni stăteau de o parte şi de alta încercând să îşi tragă răsuflarea. Încet, încet pe feţele lor arse de vânt şi neîngrijite de luni de zile începeau să îşi facă loc sentimente amestecate de furie şi uimire.
- „Acum că ne-am mai tras sufletul, fă bine şi scuipă tot!”, zise Directx scoţând din buzunarul vestonului un revolver şi îndreptându-l spre Brigadir. „Cine eşti şi ce vrei, căci este cu neputinţă să fi Brigadir, eram de faţă toţi când ai fost executat prin împuşcare. O fi Belzebut nebun, dar în toată nebunia lui ştie ce zice. Deci?!?”

Mentalist, vădit ostenit, se ridică în picioare şi face un pas spre robotul cu chip de om, întinde mâna neîncrezător şi îi atinge faţa.
- „Directx, vezi şi tu ce văd şi eu, sau visez?!?”
- „Da, acum stai jos şi lasă-l să ne explice ce şi cum, până nu îi fac curul ciur!”
- „Tarrrrrr cu tata, că vă spui tot! Vin din viitor.... şi am venit să salvez ce mai poate fi salvat...”
Vââââââjjjjjjjjjjjjj BOOOOM! BOOOOMMMMM! O ploaie de obuze se abătu asupra lor. Mii de schije tăiau văzduhul. Ra-ta-ta-ta! Două mitraliere lătrau metalic, scuipându-şi gloanţele pe sub jerbe de foc şi fum, ce pârjoleau pământul. Se dezlănţuise un adevărat iad asupra lor, iar a scăpa cu viaţă din laţul morţii ce-i înconjura părea cu neputinţă. Schijele şi gloanţele ricoşeau din Brigadir precum un pumn de boabe de fasole aruncat în perete, în timp ce făcea paravan, încercând să îşi salveze prietenii.
- „Ne-au descoperit, trebuie să ne schimbăm poziţia.”
- „Nu pleci nicăieri pocitanie”, îngână cu ochii întredeschişi Belzebut, încercând să scoată din buzunar Dumnezeu ştie ce.
- „Ioi, s-o trezit mortul”, zise Brigadir, şi-i trosni un pumn zdravăn peste fălci de îl cufundă iar în lumea viselor. „Acum, după mine, dacă vreţi să scăpaţi cu viaţă.”

(Câteva ore mai târziu, într-un buncăr undeva într-o pădure pe lângă Braşov).

- „Acum vă pot spune pe îndelete cine sunt şi de ce am venit. Numele meu este PXL03 şi sunt un robot din viitor. Mi-au dat înfăţişarea şi memoria lui Brigadir, şi am misiunea să salvez lumea de la distrugerea totală, atât cea reală, cât şi cea virtuală.”
- „Mă, eşti prost?!? Şi de ce te-am crede? De unde ştim noi că nu eşti unealta omuleţilor cu ochi albaştri, ăia de ţi-au făcut felul anul trecut”, zise Directx.
- „Eeee ca...., Eeeee ca,... ca. Ce ca,... cacaua mea mi-au făcut ăştia la setări, că nu pot nici ca,.. ca ,... ca,... moale şi maro nu pot să spun?”
Danidanam izbucni în râs.
- „Te-or cenzurat ăştia mă, hahahahahahaha!”
- „Nu-i de râs draga mea, m-au lăsat fără drujbă ăştia!”
- „Ce puii mei, prea o foloseai des.”
- „... pu,.. pu,.... ce pupăza mea fac acum?”
- „Lasă pălăvrăgeala şi treci la subiect meştere! Io nu cred o iotă din ce zici matale aci şi tare îmi e că te îndop cu niscaiva plumb”, zise Belzebut dintr-un colţ unde se refugiase de teamă.
- „Ideea este în felul următor: misiunea mea este să înmânez acest stilou de argint unuia dintre voi.” Şi scoase din buzunarul parpalacului cu care era îmbrăcat un Stilou de argint, pe care erau gravate două cuvinte: „Homo Cogitat!”
- „Şi ce dracului să facem noi cu un stilou?!?”, zise Mentalist.
- „Să ţi-l bagi în cu,... cu,... cucuveaua mă-sii dar!”

Toată lumea izbucni în râs.

- „Trebuie să vă reapucaţi de scris, trebuie să arătaţi lumii întregi, dar înainte de toate vouă înşivă că spiritul uman nu a murit, că omul nu poate exista cât timp se disociază de partea sa metafizică.”
- „Tu te auzi? Nici dracu’ nu mai citeşte nica, pe la noi pe aci. Copchii fug de şcoală ca dracu’ de tămâie, a devenit ilegal să mai deţii cărţi. Singurele ziare care mai există sunt cele de propagandă. Ultima bibliotecă a ars acum un an de zile odată cu execuţia ta publică, în piaţa Sfatului”, zise Directx.
- „Internet mai există?”
- „Cenzurat şi ăla. Cu greu găseşti câte ceva mai de Doamne-ajută de citit, iar dacă te descoperă poliţia secretă, îţi cântă popa prohodul”.
- „Nu credeam că este aşa de gravă situaţia. Ar cam fi timpul să luăm măsuri.”
- „Da, da, să luăm măsuri! Dar mie nu trebuie să îmi luaţi, că vă spun singur, port 41 la pantof”, şi izbucni într-un râs isteric.
Brigadir vizibil deranjat, se ridică în capul oaselor.
- „Eşti dus cu pluta prietene.”
- „Nuuuuuuu, voi sunteţi ţăcăniţi, dacă vă imaginaţi că mai există cale de întoarcere.”
- „Speranţa moare ultima”, rosti mai mult pentru el Mentalist.
- „Şi tu odată cu ea amice, dacă îţi imaginezi că te poţi bate de unul singur cu un întreg sistem.”
- „Mai tacăţi fleanca drace, că te trimit iar în lumea viselor!”
- „Vă arde de eroisme???? Hai s-o facem, mă vitejilor!!! Aveţi un plan, o idee, de unde să pornim?”

Pentru o perioadă se aşternu tăcerea în singura încăpere a buncărului, doar respiraţiile sacadate ale celor 5 se auzeau, iar din când în când câte un oftat prelung spărgea întunericul, ca rezultat al vreunui plan imaginar eşuat.
- „Luaţi stiloul ăsta... e singura soluţie.”
- „Nu te uita la mine”, chicoti Belzebut, „eu până nu cred, nu văd.”
- „Gura păcătosului adevăr grăieşte, trebuie să crezi şi apoi o să vezi.”
- „Lasă, lasă, credeţi voi şi apoi vin şi eu.”
- „Unde vii şi tu?!?”
- „După voi, Directx.”
- „Pu,... pu,... puşca mea dar, de om! Cum îl suportaţi mă?!?”
- „E al nostru şi el, a trecut prin multe...”
- „Bine, bine,.... care luaţi stiloul aista de la mine şi nu mă faceţi să vă oblig, că nu o să vă placă. Nu se încumetă nimeni?” Atunci Belzebut sări în picioare şi într-o fracţiune de secundă smulse Stiloul din mâna robotului Brigadir.
- „Am să aleg eu pentru voi, dacă nu aveţi curaj”, şi după o privire scurtă la fiecare în parte se apropie de Mentalist şi îi strecură stiloul în buzunarul de la piept. „Acum să te văd, că mai devreme făceai pe eroul”, şi izbucni într-un râs malefic: „Mu-ha-ha-ha-ha!”


Capitolul al VI-lea: Un nou început (?)
(continuare de Lucia38)

Spitalul mobil e plin de pacienți. Unii au fost aduși în timpul zilei cu ambulanțele de pe câmpul de luptă, alții fuseseră aduși cu două zile înainte și își așteptau rândul la pansat. Era o liniște întreruptă doar de gemetele răniților sedați care se visau pe câmpul de luptă. Sau poate le revenea în memorie, iar și iar, momentul în care corpul lor a simțit impactul glonțului…
O nouă noapte albă pentru echipa de chirurgi și asistente va începe în curând, o noapte în care viața TREBUIE să se lupte cu moartea și să învingă.
Deodată, sunetul alarmei sparge liniștea nopții. Încă un grup de răniți este adus de elicopterele-ambulanță. Îmbrac repede echipamentul și ies fugind din vestiar, uitând termosul de cafea pe etajeră. Nu e timp de cafea sau de prea multe gânduri, nişte tinere vieți trebuie salvate.
Ajung la primul elicopter împreună cu alți colegi, când… surpriză! Nici un rănit nu e dintre cei mai tineri. Îl văd pe Direct X întins pe prima targă, abia mai respirând din cauza durerii ascuțite din șoldul rănit.
- „Caută Stiloul și scrie, nu te opri din scris, altfel murim cu toții.”
- „Ce stilou? Ce scris? Eu n-am mai scris de mai bine de un an. Am și uitat cum se înșiră cuvintele pe hârtie. Deocamdată am lucruri mai importante de făcut.”
Trec la a doua targă… Mentalist de Bucovina reușește să-mi zâmbească în timp ce îmi arată cu mâna sănătoasă cea de a treia targă.
- „Salveaz-o pe Dani, Stiloul e la ea. Nu lăsa inamicul să-l găsească, e unica și cea mai valoroasă armă a noastră.”
Fug la al doilea elicopter. Danidanam doarme întinsă pe targă. Sedativul și-a făcut efectul și pare atât de liniștită, dar totuși, ceva îmi spune că somnul nu e datorat doar sedativului. Fruntea îi e bandajată, iar pe bandajul alb, un trandafir roșu a început să înflorească pe tâmpla ei dreaptă. Strig brancardierilor să o transporte de urgență în sala de operație. Trandafirul sângeriu e din ce în ce mai mare. Îi iau mâna în mâna mea și încerc să o încurajez chiar dacă nu mă aude. Deodată, deschide ochii încet și, cu o voce pierdută, îmi spune:
- „Nu te îngrijora pentru mine, eu voi fi bine, medicii vor avea grijă de mine. Caută-l pe Osama, Stiloul e la el. A încercat să mă salveze, dar iadul dezlănțuit acolo era de necontrolat. Ultima dată i-am simțit mâna pe umărul meu încercând să mă tragă la adăpost, apoi totul s-a întunecat și nu mai știu nimic de el.”
Alerg cu disperare la a patra targă. „Ce Dumnezeu vor oamenii aceștia de la mine? Ei nu au înțeles că pentru mine scrisul nu mai înseamnă nimic? Acum sunt prea ocupată să salvez vieți ca să mai am timp pentru a-mi hrăni sufletul.”
Sunt gata să las baltă toată căutarea asta a unui stilou chiar dacă știam că valoarea lui sentimentală este inestimabilă, iar eu am fost cândva unul dintre Păstrătorii acestei comori. Totuși, ceva nu-mi dădea pace, iar o forță nevăzută mă împiedica să mă întorc în spital, lăsând alte echipe de salvatori să se ocupe de restul răniților. Simțeam că TREBUIE să găsesc stiloul chiar dacă asta însemna să-mi petrec restul nopții cu trierea răniților aduși de elicoptere în loc să fiu în sala de operație.
Trec de la un rănit la altul, încerc să ofer alinare atât cât pot, să îmi rețin lacrimile și să pun opreliște sentimentului de neputință în fața morții. Atâția oameni frumoși pierduți pe câmpul de luptă! Atâtea e-vieți închinate în numele lui Plato!
În sfârșit, ultimul elicopter aterizează, iar Osama Bri Gadier încearcă să se ridice de pe targă imediat ce este dezlegat. Tipic…
- „Ce faci, măi, inconștientule? Tu nu vezi că sângerezi? Am înțeles că n-ai stare și te crezi invincibil, dar de data asta ai de-a face cu mine, ești pacientul meu, ești responsabilitatea mea și ai să stai pe targa asta până îți dau eu undă verde să te ridici și să pleci unde vei voi tu.”
- „Fată dragă, tu chiar nu pricepi ce se întâmplă aici? Un glonte nenorocit m-a lovit în coaste și n-am mai apucat să verific dacă Stiloul e în buzunarul cămășii sau întreaga misiune de păstrare a eșuat.”
Își duce mâna la piept și, din buzunarul cămășii însângerate, scoate cu o grijă infinită Stiloul. Micul instrument strălucește în mâna lui, plin de pete mici de sânge. Poate al lui… poate al celorlalți… Mi-l întinde cu evlavie.
- „Scrie Lucia, scrie, nu te opri. Așterne-ți gândurile, nu-i lăsa pe alții să pună stăpânire pe viața și sentimentele tale. Lasă-ți e-sufletul să zboare și să viseze. E singura noastră armă pe care încă o mai putem folosi.”
Fără să mai spun nimic, am luat Stiloul și l-am ascuns în buzunarul halatului. Am vrut să fug, să plâng, să râd, să scriu, să aștern pe hârtie toate gândurile care mi se învălmășeau în cap. M-am ridicat încet de lângă targa pe care era întins Brigadier-ul. Tura de noapte era pe terminate, dar nu simțeam oboseala. Dorința de a începe să scriu era mult mai mare decât cea de a dormi.
Cu gândul la stacana de cafea pe care urma să mi-o prepar, m-am pornit spre spital, ținând mâna încleștată pe micul stilou ce strălucea în buzunar.
Un tunet se aude în depărtare… Mă uit la cer. În curând va începe ploaia. Tunetele sunt tot mai multe, tot mai aproape şi tot mai puternice, iar ultima imagine pe care o am în fața ochilor este cea a lui Belzebut Cel Crunt, strigând ceva în timp ce fuge spre mine. Dar… ce…?...


Capitolul al VII-lea: Leapşa & Prietenii Luciei
(continuare de belzebut cel crunt)

- „Fugi Lucia, fugi”, strigă Belzebut alergând şi făcând semne. Lucia stătea în faţa uşii spitalului încercând să înţeleagă scena ce se petrecea în faţa ochilor ei. În urma lui, pământul îşi scuipa măruntaiele spre văzduhul dimineţii. Tunetele, acum aflate deasupra lor, nu erau altceva decât sunetul asurzitor al obuzelor ce muşcau cu sete din pământ încercând parcă să îl devoreze. Îi mai despărţeau câţiva metri, când un ultim obuz îşi slobozi tunetul asurzitor undeva în spatele lui Belzebut. Suflul exploziei îi catapultă trupul prin aer de parcă ar fi fost împins violent de un resort nevăzut. Lucia privea împietrită cum sacul de carne şi oase plutea cu mişcări dezordonate prin aer, îndreptându-se spre ea. Parcă şi timpul se oprise în loc. O durere cumplită, apoi întuneric.

(Câteva minute mai târziu)

Lucia împreună cu alte două surori şi doi medici alergau cu o targă jerpelită de timp pe holurile spitalului către sala de operaţie.
- „De aici ne ocupăm noi”, spuse unul din doctori, în timp ce o privea pe Lucia.
- „Are vreo şansă?”
Medicul se uită lung la ea, apoi la nenorocitul întins pe targă. Din cămaşa care altădată îi acoperea spatele, acum nu mai rămăsese aproape nimic. Sângele pe alocuri închegat, amestecat cu bucăţi de carne arsă, încă fumegândă, alcătuiau un spectacol macabru ce lăsa să se întrevadă aburii morţii.
- „Nu are şanse...”
Lucia simţi cum i se înmoaie genuchii. Cu un ultim efort se agăţă de targă, apoi se prăbuşi la pământ.
- „Săraca de ea, nici nu vreau să îmi imaginez cât de greu poate fi să îţi vezi toţi prietenii în pragul morţii într-o singură zi”, spuse una din asistente, în timp ce doctorul o ridică de la pământ şi o aşeză grijuliu într-un scaun cu rotile.
- „Da, trebuie să fie cumplit”. Între timp Lucia începea să îşi vină în fire. „Hai fetiţo, fi tare, în aceste clipe prietenii tăi au nevoie de tine mai mult ca oricând. Numai tu îi poţi determina să lupte pentru viaţa lor. Am să te anunţ cum ieşim din operaţie dacă mai are vreo şansă. Până atunci, pune-te pe picioare, şi vezi cum se mai simt prietenii tăi de la etajul doi”. Una dintre asistente tresare ca lovită de o revelaţie, slobozind printre buzele sale cărnoase un sunet doar de ea înţeles.

Lucia privea din scaun cum medicii şi asitentele se îndepărtau pe coridorul ce părea fără de sfârşit, către sala de operaţie. Şi cum stătea aşa cu ochii pierduţi, un gând începu să îi încolţească în minte: „Oare ce-o fi vrut să zică doctorul? Nu am pe nimeni la etajul doi.” Se ridică încet, vădit afectată de pierderea conştiinţei de mai devreme, şi cu mersul legănat se îndreptă spre scările ce duceau la etajele superioare ale spitalului. „Ar trebui să iau liftul, mi-ar fi mult mai uşor. Ce bine ar fi dacă ar merge.” Scara spitalului era înţesată de tot felul de echipamente, piese de mobilier şi saci cu alimente, lăsând cu greu trecerea unei singure persoane. Liftul spitalului nu mai mergea de câteva luni bune, iar bolnavii ce trebuiau internaţi la etajele superioare erau urcaţi prin balcoane, cu o targă de lemn improvizată şi două frânghii groase, de către medici şi brancardieri. Ajunsă în faţa uşii, apucă mânerul şi trase cu greutate uşa metalică. Pe scări se auzeau urcând în grabă, cu paşi grei, mai multe persoane. Lucia făcu un pas îndărăt şi lăsă uşa să se închidă în faţa ei, ţinându-şi răsuflarea din instinct. Era destul de uzual ca oamenii securităţii să caute printre răniţii spitalului fugarii rezistenţei. Multitudinea de paşi trecură pe lângă uşă şi îşi continuară drumul către etajele superioare. Unul dintre soldaţi, căci acum era clar ca lumina unei zile de vară că erau soldaţii securităţii, şopti către ceilalţi:
- „Fiţi cu băgare de seamă, nu trebuie să scape niciunul!”
Acum îi era clar, îi căuta securitatea. Aşteptă câteva secunde, apoi crăpă uşa uşor, să nu facă gălăgie şi se strecură prin deschizătură, ca o adiere uşoară de vânt. Mergea cu pas grăbit către camera cinci, demisol, acolo unde în urmă cu câteva ore prieteni ei fuseseră internaţi. Din când în când încetinea ritmul şi îşi ţinea respiraţia, ascultând tăcerea ce se aşternea în urma ei. Nu întorcea capul de teamă să nu dea de bănuit.

(După câteva momente)

Lucia se afla în faţa uşii de la camera cinci. Băgă mâna în buzunarul halatului îngălbenit de timp şi scoase STILOUL primit de la Brigadir. Mâzgâli ceva pe un petec de hârtie ponosit, rupt dintr-un vechi reţetar. Încă nu înţelesese care era scopul acestui stilou, dar o forţă nevăzută o împingea de la spate să scrie. „Nu e vreme de scris acum”, îşi spuse în gând. Băgă stiloul şi petecul de hârtie în buzunar, apoi trase aer în piept şi intră. Salonul era mic. Avea trei paturi de fier, de un alb murdar, iar din loc în loc rugina zâmbea copios, precum petele unui dalmaţian. În dreapta, DirectX dormea pe o rână. În stânga Brigadir, care era rănit cel mai grav dintre cei trei, dormea iepureşte cu faţa în sus. Gemea din când în când. Între cei doi Danidanam, cu un bandaj pe cap cât un turban, privea tavanul. Nu o simţi pe Lucia intrând în salon, pesemne că visa cu ochii deschişi. Lucia se apropie de ea şi îi şopti uşor.
- „Trebuie să fugim, vă cauta securitatea!”
Nici nu termină bine de vorbit că pe holul spitalului îşi făcu apariţia doi soldaţi ai securităţii. Treceau din cameră în cameră fără prea multă gălăgie, însă paşii grei şi apăsaţi ai bocancilor de armată le anunţa sosirea iminentă. Lucia îi făcu semn prietenei sale să nu facă gălăgie, scotoci prin cămăruţa ce altădată fusese o toaletă şi scoase o coadă de lopată, apoi se ascunse dupa uşă ţinând-o strâns cu ambele mâini deasupra capului. Ce Doamne iartă-mă căuta acolo o coadă de lopată, doar bunul Dumnezeu poate şti. Cei doi soldaţi care intrară în cameră aveau pistoale automante pe umăr şi erau îmbrăcaţi într-o uniformă de un negru impecabil. Pe cap purtau chipie cu ornamente argintii, iar pe umeri gradele de caporal luceau impecabil. Luciei mereu i-au făcut impresie bărbaţii în uniformă. I-ar fi invitat la o cafea dacă sub această uniformă scorţoasă nu şi-ar fi avut locul monştrii securităţii.

- „Ei sunt”, spuse unul dintre ei.
Vocea soldatului o trezi din reverie pe Lucia. Făcu un pas în faţă şi îl lovi în moalele capului pe unul dintre ei cu toată forţa de care putea da dovadă. Soldatul icni şi se prăvăli la pământ precum un castel de cărţi. Tăria loviturii o făcu să dea drumul parului din mâini. Al doilea soldat se răsuci pe călcâie şi luă poziţie de tragere.
- „Stai! Stai că trag!” Lucia încremeni. Prin mintea ei acum zeci de gânduri curgeau. „Ce-ai făcut nenorocito”, spuse soldatul arătând către trupul neînsufleţit, care zăcea într-o baltă de sânge pe podea. Nici ea nu şi-ar fi închipuit că este capabilă de o asemenea forţă. Danidanam, care asistase la toată scena, sări din pat şi îi expedie un şut între picioare, cu furie. Acesta scăpă arma din mână, zlobozind un foc către tavan. Lucia, ţinând stiloul strâns în mână, se năpusti asupra lui înfingându-i-l în ochi, şi mai departe. Soldatul căzu răpus.
- „Trebuie să fugim, acum! Cu singuranţă mai sunt şi alţi securişti!”

Câteva momente mai târziu Lucia şi Danidanam alergau spre ieşirea din spate a spitalului, unde erau parcate ambulanţele, împingând câte o targă mobilă. Pe una era întins DirectX, ce se trezise speriat de focul de armă, în timp ce pe cealaltă zăcea Brigadir încă inconştient. La ieşire Dragos1976 le întâmpină alergând.
- „Ce s-a întâmplat?”
- „Lasă că îţi povesteşte Danidanam, acum fugiţi!”
- „Şi tu... nu vii cu noi?!?”
- „Belzebut are nevoie de mine, este în pericol.”
- „Dar securitatea?”
- „Născocesc eu ceva, acum fugiţi!”
În tot acest timp, Danidanam împreună cu DirectX îl urcară pe Brigadir în Salvare. Lucia îl sărută pe Dragos1976 şi îi întinse Stiloul, încă murdar de sânge, împreună cu petecul de hârtie pe care era scris un simplu „Vă iubesc!”.
- „Ce ar trebui să fac cu astea?”
- „Petecul de hârtie dă-l lor, iar cu Stiloul, scrie.”
- „Ce?”
- „Tot ce îţi trece prin cap, nu ştiu...”
Ambulanţa porneşte în trombă... Lucia o urmăreşte din priviri cu ochii în lacrimi...
- „Scrie Dragoş, scrie!”


Capitolul al VIII-lea: Who da f**k is Pepe
(continuare de Dragos1976)

O perioadă de timp, pur şi simplu, am condus ambulanţa ca prin vis. Aveam încă buzele arse de sărutul Luciei şi cred că a fost, în acele momente, singurul lucru ce m-a ţinut pe linia de plutire. „Hei! Ce e cu tine?”, mă înghionti Danidanam, „revino-ţi, avem nevoie de minţi clare, m-ai auzit?!!” Ghiontul şi cuvintele au avut efectul scontat. Am aruncat o privire în spate către Direct şi Briga. Ultimul, încă inconştient, în timp ce Direct îi spunea glume şi prin ce trecuseră împreună. „Trebuie să-i vorbesc, să audă, să ştie că nu e singur, acolo unde e...”, îşi arătă acesta grija. „Bine, continuă… Dani” – întorcându-mă deja către copilot – „trebuie să vă las într-un loc sigur. Mai îţi aduci aminte de Teiul Bătrân? Ar fi perfect pentru o perioadă de timp. Ce zici?”... Un singur gest a fost îndeajuns să mă facă să îndrept maşina spre direcţia nouă.

*************************************

Trecuseră deja vreo două ore de când ne acomodasem cu locaţia conspirativă. DirectX şi Dani îi ţineau companie Brigadierului într-o cameră, în timp ce eu îmi pusesem un pahar de tărie şi mă ţintuisem într-un fotoliu vechi aflat într-altă parte a casei. Mi-am udat gâtul şi am luat STILOUL. „De ce? Cum? Cine? Când? Unde?” erau câteva dintre întrebările care-mi treceau prin cap. L-am pus pe măsuţa din faţa mea şi-am început să-l studiez atent. La o primă vedere, doar un stilou, mai vechi, dar stilou. Negru, tubular, cu o peniţă aurită, foarte fină de altfel. Peniţa mi-a şi atras atenţia, cel mai mult. Nu mă întrebaţi de ce, pur şi simplu, nu-mi puteam lua ochii de la aceasta. După vreo 15 minute de învârtit pe toate părţile, am observant un mic detaliu, aproape invizibil, în spatele peniţei, litera „P”, încrustată de două ori. „Who da fuck is Pepe”….mă gândeam, în timp ce mă îndreptam spre tovarăşii de drum, să le dau noua veste. „Hey, vreun semn de la Briga?” şi, fără să întoarcă vreo privire, amândoi au dat din cap afirmativ. Respira greu, şuierat, parcă ar fi fost Vader, însă în obraji îi revenise culoarea. „Connor, bă El fugitivo”, comentă Briga apariţia mea lângă el. „Am înţeles, Bătrâne! Am lipsit cam mult, însă nu te văd a-mi povesti acţiunea blockbuster-ului anilor 80, taman acum. Aşa că, atât cât poţi, pune-mă la curent..”
„Nu-s nazist”, zise acesta râzând cu poftă... Apoi, în zece minute, reuşi să-mi comunice despre mai toate evenimentele de la care lipsisem. „OK, însă de asta ştiţi ceva?”, îi întreb şi le arăt peniţa.

*************************************

Nu mai ştia cum ajunsese aici. Se trezi printre fum şi ţipete, cu un chip cunoscut în faţă. „Hai, că te-am găsit”, a auzit ca prin ceaţă, înainte să leşine din nou, de durere. Umărul îi zvâcnise din cauza efortului, aşa că Lucia îl luă cu grijă pe Mentalist şi-l împinse uşor pe targa alăturată. Acum, mai rămânea să îl ducă lângă Belzebut şi să-l aştepte. „Nu a spus, dar ochii mi-au zis că se întoarce”...gândi, înainte să adoarmă, ruptă de oboseală, lângă cei doi răniţi.

**************************************

Ne chinuiam de ceva timp să găsim rezolvarea misteroasei inscripţii şi, deja eram plini de nervi. Asta, mai ales, pentru că orice secundă pierdută conta, iar Connor nu îi spusese nimic lui Briga. „Cred că nici nu ştia. Până la urmă, era mai mult ocupat să se întoarcă în anii ’80...” îşi ascunse nemulţumirea Briga... DirectX tăcea şi se uita la aşa-zisul turban al Danidanamei. „Eşti mai OK?”, o întrebă, în timp ce începu să îi desfacă bandajul. Exact acest gest mi-a dat o idee, facilă de altfel, dar ca mai toate ideile de genul acesta, sunt luate în calcul de-abia pe la urmă. Am luat Stiloul şi am început să-i deşurubez capacul.
Camera începu să se piardă în ceaţă şi m-am trezit în mijlocul unui parc, lângă un tei. „What da fuck…!!?!.. Sunt în Iaşi!?” Conexiunile s-au făcut apoi instant. Mă întorsesem în timp. Stiloul era şi aparat teleportator în timp. Capacul era aproape deşurubat. Şi, în interior, unde m-aş fi aşteptat să văd circuite şi nu cerneală, era un sul mic de hârtie. Bene17sti99. Atât şi nimic mai mult. Părea o parolă, la prima vedere. Până descifram, trebuia să văd în ce zi eram şi cât mă deplasasem în timp, şi-apoi să mă întorc, până nu făceau Danidanam, Direct şi Briga apoplexie.

***************************************

Un extras din Ziarul „Scânteia” – 1967, cu titlul „O realitate tragică ieşeană”, scrisă de corespondentul local Eugeniu Voivodină, relata întâmplarea unui localnic ce ajunsese la nebuni, după ce povestise cu multe detalii, mai tuturor din oraş, cum întâlnise acesta, în parc, un om din viitor.
De altfel, Urbea vuise la auzul incredibilei aventuri, iar Securitatea a trebuit să muncească peste program ca să şteargă din memoria ieşenilor evenimentul.

**************************************

„Unde #@%$* ai dispărut?!” a fost prima reacţie călduroasă primită, la înapoiere, în prezenţa dragilor mei prieteni. Au urmat apoi altele, având la bază ceea ce descoperisem. PP, Bene17sti99 şi faptul că Stiloul avea capacitatea, prin deşurubarea capacului, să te întoarcă în timp, maxim 50 de ani, la o deşurubare. Când îl înşurubai la loc, te întorceai de unde ai plecat.
„Peniţa, PP, Bene, 17, sti, 99. Peniţa, Bene, 1799, sti. Peniţa… Benesti… P…P…..Oare?? Nu se poate?!”…
Uşa se deschise brusc şi BlackPanther76 îşi făcu apariţia, strigân😛 „Petrache Poenaru!!”
Şi leşină…


(Va urma...)