Join the new world

Aş vrea, cu smerenia cuvenită, să premiez cu aprecierile mele deosebite, cele mai spectaculoase fraze din foileton. Toţi autorii s-au întrecut pe sine, debordând de inventivitate fantasmagorică, dar sunt câteva pasaje care m-au uns pe suflet:

Pădurea încremeni. Muntele îşi începu căutările unui nou vârf. Vântul îşi oprise respiraţia.
Dragos1976

În vremuri de demult, pe când oamenii și lupii umblau deopotrivă
Sir Gogu

- “E timpul”, răspunse bărbatul, care nu era om, era altceva.
Carolina Dodon

Nici o mişcare, şi parcă şi vântul ar fi încremenit, de frică să nu strice învelişul muntelui.
Maniu

Sunt frânturi de geniu, sunt fraze care mi-au scurtcircuitat neuronii rămaşi în contemplaţie totală faţă de o astfel de capodoperă, la care au contribuit toţi cei 10 coautori.

De aceea, voi dona câteva mărţişoare de prin umilul meu hambar sus-numiţilor scribi.

Şi, pentru că această experienţă a fost pentru mine cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat de când joc eRepublik, mi-am permis să editez întreaga operă şi s-o prezint în formatul final. Rog proprietarii textelor să-mi verifice fiecare partea lui (nu vreau să modific din greşeală mesajul transmis🙂



Iarna Lupului Alb
(roman foileton)

Capitolul I: Iarna Lupului Alb (de NoOnexRO)


Pentru oameni ea era Lupoaica Demon, Draug-Rog, cea care stăpânea Marea de Copaci de la poalele Muntelui Fără de Vârf. Ea le aducea în sat moartea, răpindu-le vitele sau copiii. Ea era însăși moartea. Plini de ură, oamenii au hotărât că totul se va sfârşi până la răsăritul soarelui. Draug-Rog trebuia să moară.

De patru ore o hăituiau, dând glas urii lor. Plecaseră douăzeci dintre cei mai viteji din sat, înarmaţi cu suliţe, arcuri, ciomege sau săbii. Şi şapte câini mari, ca să nu-i piardă urma în Marea de Copaci. Soarele apusese deja şi Draug-Rog era încă în viaţă. Ba mai mult, reuşise să doboare trei bărbaţi şi doi câini. Ura oamenilor se transforma încet în frică odată cu lăsarea întunericului dar ştiau, ştiau că dacă se vor întoarce acum blestemul Lupoaicei Demon nu va mai putea fi rupt niciodată.

La lumina făcliilor, alergau fără să simtă frigul iernii sau oboseala orelor trecute. Alergau sperând să fie liberi de moarte. Glasul lupoaicei s-a auzit încă o dată, acoperindu-le ţipetele. Părea un val ce îngheaţă totul măturând Marea de Copaci de la un capăt la altul. Oamenii s-au privit unii pe alţii încercând să-şi afle puterea împreună. Ceva nu era bine. Lupoaica făcuse o greşeală şi se îndrepta către Hăul Negru, singurul loc din care nu se mai putea întoarce.

Animalul stătea nemişcat având în spate Hăul Negru. Mârâia către oamenii care se apropiau încet. Parcă ochii ei roşii şi colţii descoperiţi erau de ajuns să-i oprească. Blana ei albă era pătată de sângele oamenilor şi câinilor ce-şi găsiseră sfârşitul în acea zi. Dar mai era pătată şi de propriul ei sânge. O săgeată se înfipsese adânc în coapsa ei dreaptă. Nu putea ţine piciorul în pământ.

Un strigăt scurt şi o rafală de săgeţi se abătu înspre Lupoaică. Oamenii se temeau să se apropie mai mult. Încercau să o ucidă de la distanţă. Câteva săgeţi au atins-o. Sângele îngheţat din blana ei se amesteca cu sângele proaspăt, fierbinte din rănile noi. Ar fi vrut să se arunce către oameni, sfâşiindu-i până ce va cădea moartă, dar ştia că nu mai are destulă putere în trup. S-a arcuit ridicându-şi capul şi a dat glas ultimului ei urlet către cer. Apoi s-a lăsat să alunece în Hăul Negru. Prăpastia din spatele ei a înghiţit-o într-o clipită. Nu vroia ca oamenii să-i vadă trupul mort.

Sus se auzeau chiotele oamenilor. Era ura şi bucuria lor. Rupseseră blestemul.

S-a prăbuşit parcă o eternitate. A izbit în cădere ramuri de copaci şi apoi pământul alb, tare, încălzindu-l cu sângele ei. Simţea viaţa cum i se scurge. Dar mai era ceva acolo. Un miros ciudat de om şi animal. O mână puternică i s-a aşezat pe cap, mângâind-o uşor. Un glas molcom i-a şoptit câteva cuvinte făr’ de înţeles. Apoi a simţit îmbrăţişarea. Parcă omul vroia să o încălzească, să o protejeze. Dar nu, nu era om. Bărbatul era altceva. Lupoaica scânci uşor. Era în siguranţă. Apoi închise ochii. Pentru totdeauna.

Vânătorul se ridică în picioare. Îşi ridică capul către cer şi dădu glas morţii din fața lui. Un urlet prelung ce a măturat Marea de Copaci de la un capăt la altul. Când ecoul s-a stins bărbatul a păşit în noapte pierzându-se printre copaci. Lupoaica murise pentru că undeva, într-o peşteră, un pui de lup alb scâncea. Lupoaica murise ca oamenii să nu-i caute puiul. Lupoaica murise ca puiul ei să trăiască. Bărbatul iuţi pasul. Trebuia să găsească peştera cât mai repede...

............................................................................



Capitolul II: Răzbunarea atrage după sine răzbunare (de Carolina Dodon)


Trecuseră 7 ani de atunci, 7 ani de la noaptea cu miros de moarte, 7 ani de singurătate și dorință de răzbunare. E plină lumea de mistere, e plină de magie.

„I wanna be loved by yooou...“ fredona în timp ce îşi aranja părul lung până la umeri, rebel, de culoarea cafelei.

În faţa oglinzii mari, cu gravură neagră în loc de ramă şi un trandafir uscat, agăţat în colţul stâng, clipea senzual admirându-şi ţinuta. Rochia neagră, scurtă exact atât cât să provoace prin decenţa falsă pe care o inspira, cu bentiţă mov care-i încadra sânii tineri, sfidători, valorificându-le feminitatea, o făcea dulce şi fascinantă, cu un strop excitant de nebunie.

Avea o putere aproape magică de a fura raţiuni şi sentimente, pe care o adora, fiind conştientă de acest atu. Așa lupta ea.

Nu eşua niciodată; de fapt, nici măcar nu percepea ideea că ar putea fi supusă de un bărbat, îmblânzită, furată din sălbăticia ei dementă - căci anume acesta era misterul ei, era lup.

O apăsare uşoară a clanţei...

- „Ai venit devreme“, spuse ea, privindu-l distrată, iar vocea sunase jucăuş şi îmbietor.
- „E timpul“, răspunse bărbatul, care nu era om, era altceva.

Clipi nemulţumită de un detaliu supărător, pe care nu-l indentificase încă; i se părea că arată...comun (iar acest fapt o supăra mereu).

Ochii mari, plini de trăiri şi pasiune, coloraţi într-un chihlimbar de acuarelă, căutau să găsească acel detaliu care o arunca în banal, şi într-o fracţiune de secundă chipul i se destinse, iar mâinile subţiri şi elegante se întinseră spre rujul de pe noptieră.

În timp ce adăuga acel strop de artificialitate colorată în sângeriu, (culoarea care i se asocia cu moartea mamei sale), ochii ei se aprinseră, străluceau de dorința de-a vâna și de a se răzbuna pentru durerea provocată acolo, în Marea de Copaci.

Toți avem un scop, o istorie, un secret.

..........................................................................



Capitolul III: Mârtanul (de Dragos1976)


Nu înţelese îndeajuns ce era cu blestemul şi nici de ce oamenii ţinuseră morţiş să o omoare pe Draug-Rog. Îşi înţepenise mâinile pe stacană şi nu îi mai dădea drumul. Hangiul trecea de fiecare dată când o vedea goală şi îi turna fără să îi zică nimic. Lichidul era de provenienţă incertă, însă se simţea alcoolul. Şi asta era cel mai important pentru el. Să simtă ceva. Ochii vineţii erau pierduţi în gol, iar mâinile masau stacana. Din când în când se creea un „tic nervos“, când mâna ridica stacana ca o macara şi proiecta lichidul către gura. Era ca un ornament mecanic uman pentru ceasul satului. La un anumit timp, ştiut doar de rotiţele şi piuliţele interioare, mai presus de conştient, corpul cerea combustibilul pentru înceţoşarea amintirilor.

- „La dracu’, cu toţi!“, scrâşni printre dinţi, îndeajuns de tare însă pentru a trezi din lâncezeală câţiva comeseni. Tresări auzindu-şi glasul tocit. Se simţi îmbătrânit, şi-atunci simţi nevoia să-şi mângâie cicatricea de deasupra ochiului. „La dracu’, cu toţii!“ îşi repetă în gând. Şi se simţi mai uşurat, cumva, că-i dăduse pe mâna stăpânului întunericului pe toţi sătenii. Gândurile însă îl năvăliră din nou şi-atunci simţi stacana la buze. Poate, poate, de data aceasta îi va găsi drumul spre uitare.

............................................................................

- „Hei, unde fugi zvăpăucule?!“
O coamă întunecată sub care se ascundeau două smaralde de ochi inteligenţi şi-un corp de „mârtan“ tânăr, după cum îl poreclea Cel Bătrân, bine construit, se opri din fugă în faţa Mamei. Vlah o înveli cu privirea şi-o sărută pe frunte:
- „La poalele Muntelui fără Vârf, mamă. La antrenament! Mă aşteaptă toţi!“
Mama, îl strânse cu totul în braţe, vrând parcă să nu-i mai dea drumul. „Doamne, ce-a crescut!!“, îşi spuse. „E cel mai viteaz, frumos şi deştept din tot satul. Doamne, şi cât îl mai iubesc!! Ţine-mi-l în viaţă, cât mai mult Doamne!!“, continuă Mama pentru sine, în timp ce mâinile încercau să-l cuprindă cât mai mult pe Vlah.
- „Fugi, băiatul mamii, fugi. Şi ai grijă de tine!!“
Deja, de la prima vorbă a Mamei, se şi afla pe Vifor şi îi dădea pinteni. Nici nu terminase femeia de vorbit, că Vlah se şi afla în afara satului, în drum spre Marea de Copaci. În urma lui, tot satul rămase, pentru câteva clipe, cufundat într-o ceaţă de praf, ce cauză câteva vorbe de duh cu ţintă precisă. Nu auzi niciuna, şi, de data asta, chiar dacă ar fi auzit, nu i-ar fi păsat nici cât negru sub unghie.

Azi era ziua a 7-a. Nu avea antrenamente. „Nici nu s-a prins“, îşi zise, şi zâmbi. „Off, săraca mamă. Dacă ar şti!! Dacă ar şti!!“...şi parcă începu să-i pară rău. Vifor simţi apăsarea stăpânului şi încercă să-i facă pe plac, încetinind.
- „Hai, Vifore, nu am timp de asta!! Mă grăbesc!! Iartă-mă!! Doar eu lâncezesc acum, m-auzi?!“ şi-l mângâie pe coamă, în timp ce călcâiele împinseră un pic pintenii în pielea aburindă a calului. „Mi-e dor de Adora“, îşi zise şi, în acelaşi timp, îi trecură prin cap cele întâmplate cu o săptămână în urmă. „Nu trebuia să mă las păcălit aşa de uşor de Mornor. Dar am promis, am promis. Tata m-a învăţat să îmi respect cuvântul dat, orice ar fi“. Îşi strânse instinctiv mânerul sabiei, ce îi atârna pe lângă picior. Nu o folosise, până acum, decât în lupte de antrenament şi, oricâţi pusese la pământ, se simţea cu totul altfel o luptă de antrenament faţă de una adevărată.

- „Al dracu’, mucea, întârzie!! Dacă nu vine deloc, îi trec toată familia prin foc şi sabie.“
Un roşcovan imens, cu piept ca două scuturi şi mâini ca doi drugi de fier, înalt cât Muntele fără Vârf. Mai pe scurt, Mornor. Căpetenia vecinilor Satului. Pentru că venise mult mai devreme, pentru a nu amorţi făcea exerciţii.
În mijlocul exerciţiilor îl prinse şi Vlah. Îl studiase de la depărtare cum îşi rotea sabia şi toporişca şi cum făcea genoflexiuni cu butucul acela imens în spate. „Sper să-mi iasă“, şi, un pic, îl trecură fiorii pe şira spinării. În ce dracu’ se băgase?!! Din atâtea fete, tocmai pe Adora trebui să o invite la dans. Dacă ar fi ştiut că e logodnica lui nu ar fi luat-o în seama. „E, pe dracu’!! Tot ai fi invitat-o!“ Râse către sine, însă lăsă să i se lăbărţească pe faţă cu totul, înainte să îşi salute oponentul.
- „Râzi tu Vlahe, acum!! Vedem dacă mai râzi la urmă!!“, îi zise Mornor şi se şi repezi către Vlah.
Pădurea încremeni. Muntele îşi începu căutările unui nou vârf. Vântul îşi oprise respiraţia. Tot ce puteai auzi era scrâşnetul armelor, icnetele şi înjurăturile celor doi.

…………………………………………………………………………………………

Era ora mesei. Oamenii nu veneau în pădure azi. Şi-acum se înserase cu totul. Îşi ridică botul în aer şi îi mirosi a sânge proaspăt.
Fugise din haită de-un an. Îi era mai greu singură, dar nu simţea nevoia de ai ei. Amintire îi era cicatricea de deasupra ochiului stâng. Un pic mai mult şi ghiara masculului Alfa ar fi lăsat-o fără ochi. Fusese, oricum, ultima lui greşeală.
Mârâi satisfăcută pentru sine şi-o porni prin ceaţa pădurii. Ciuli urechile la fiecare mişcare, iar radarul nasului îi spunea la ce să se aştepte. Sângele proaspăt îi invada şi mai mult nările, făcând-o să saliveze abundent. Se enervă. Nu mai mâncase de câteva zile bune, dar asta nu însemna că nu trebuie să se controleze. Orice clipă de neatenţie ar putea-o costa. Draug-Rog era un nume între lupi, şi-aşa trebuia să şi rămână.
Nechezatul unui cal o făcu să fie şi mai alertă. Se lăsă pe burtă, şi-ncepu să se târască către zgomot şi miros. Apropiindu-se de luminiş, văzu calul. Se simţeau unul pe celălalt, iar tremuratul avea traduceri diferite de la un animal la altul. Dacă ar fi fost cu un an mai tânără ar fi sărit deja la atac. Timpul o făcuse mai înţeleaptă. În nări îi veni încă un miros de sânge. Se opri din târâit şi aşteptă.

Calul necheza şi tremura. Mişcă piciorul drept din faţă, scurmând pământul din jurul omului. Îşi lăsase capul pe faţa acestuia şi-l linse. „Trezeşte-te!! Încalecă-mă!!“ Nu îl mai ţineau puterile. Fusese rănit destul de grav, iar sângele îi şiroia pe crupă. „Stăpânul meu drag, stăpânul meu drag!!“ Încercase tot ce putuse. Picioarele din spate nu îl mai ţineau. Se lăsă încet pe ele şi-apoi se prăvăli lângă om. Ce-ar mai fi alergat… şi zvâcni din picioare. Un ultim efort... înainte să galopeze pentru o eternitate...

Ţâşni, flămândă, din ascunzătoare. Se apropie de fiecare în parte şi îi mirosi cu atenţie. Avea în faţă mâncare pentru câteva zile bune. Deodată, omul se mişcă şi se întoarse cu faţa către lună. Doi ochi de smarald şi-o cicatrice urâtă deasupra ochilor, în special pe partea stângă, luceau acum sub lumina lunii.
Se apropie şi începu să-l mişte cu vârful botului. „Mama, Adora…“, gâlgâi omul şi leşină.

............................................................................



Capitolul IV: În Luminiş (de Mentalist de Bucovina)


Pe poteca îngustă, plină de cioturi, razele Sfântului Glob se jucau alergându-se de o parte şi de alta, fără să ia în seamă trecătorii. Trilurile, la început sfioase, acum făceau să trepideze frunzele Mării de Copaci, denotând victoria luminii asupra întunericului a câta oară...
Adora nu prididea nici o fărâmă de energie, umblând repede, cu mişcări precise pe poteca întortocheată. Ştia drumul, mai fusese de atâtea ori printre miile de copaci, spre Bolta Rece, peştera unde se născuse. Amintirile îi erau şterse, doar pe piele mai simţea suflul cald, plin de dragoste maternă neţărmurită al Draug-Rogei. În nări în schimb, îi rămăsese mirosul puternic, de esenţă de stejar, al tatălui ei, GeRul, care o ocrotise din prima iarnă, acea blestemată iarnă, în care o parte din ea murise...
Gândurile care îi umbriseră fruntea se spulberară odată cu ieşirea de pe potecă. După două zade înzorzonate cu licheni, se ivi luminişul. Mirosurile se înmulţiră exponenţial, dându-i semnale tulburătoare. Simţi, înainte de-al fi văzut, pe Vifor în agonie, luptându-se cu îngerii lui care vroiau să-l ia pe tărâmurile Elysiumului, pe câmpurile veşnic verzi.
Apoi simţurile îi fură inundate de apropierea fiinţei iubite. Vlah se zbătea între viaţă şi moarte, luptând cu demonii fierbinţi ce-i încleştau gura, cu gheizerele sângerânde ce-i împrospătau culorile vii pe piept, pe faţă, pe mâini...

*

Coborâşul pe costişă era dificil, dar picioarele-i mergeau singure, ştiind dinainte fiecare pas. Băutura îi dispăruse din cap odată cu declicul ce îl stârnise de la început. Ieşise din bodegă ca ars, printre sudalmele sătenilor abţiguiţi, se urcase ca o nălucă pe Val-Vârtej şi-l alergase până căzuse într-o râpă, plin de spume şi cu răsuflarea tăiată.
Acum mergea cu pasul sigur, ocolind din reflex capcanele perfide din văioage, scurtând cât putea drumul. Toată fiinţa îl ducea către luminiş, locul de la capătul Hăului Negru unde se întâmplase totul...

*

Ghergana îl mirosi încă o dată pe voinicul căzut într-o baltă de sânge. Foamea i se spulberă instant, lucru care nu i se mai întâmplase niciodată. Toate instinctele ei îi explodară şi-i transmiteau alerte succesive care o puneau în gardă, la fel ca în noaptea când se revoltase împotriva lui Alfa. Era până la urmă, fiica Draug-Rogei şi asta se văzuse când amândoi scăpară ca printr-o minune doar cu câteva răni din acea confruntare...

*

GeRul se prăvăli dintr-o săritură peste ultimele buturugi, şi dând la o parte desişul intră în poiană...

Adora sări încordată la maxim în mijlocul luminii, hotărâtă să nu dea un pas înapoi. Din gestul brusc, în urma ei căzu şi se sfărâmă de-o piatră, obiectul ce-l luase în ultima clipă din casă, rujul roşu-aprins...

Lângă trupul cald, puternic al lui Vlah stătea, cu colţii de un alb-orbitor la iveală şi cu cicatricea deasupra ochiului stâng vineţie şi proeminentă, Ghergana, sora ei vitregă...

Când...

.........................................................................



Capitolul V: Somn (de Sir Gogu)


GeRul alergă orbește către trupul nemișcat al băiatului în timp ce surorile începură un dans amenințător. „Prea multă vărsare de sânge azi“, gândi și își plimbă degetele de la un buzunar la altul. Apucă apoi câteva fire de praf auriu și-l aruncă asupra luminișului cântând cu vocea foșnetului frunzei un cuvânt în limba străveche a Mării de Copaci. În liniștea ce s-a lăsat, bărbatul privi în jur și ascultă cu atenție sunetul fad al respirației celor trei. Oftând, se ridică și începu să-și săvârșească lucrarea.

În vremuri de demult, pe când oamenii și lupii umblau deopotrivă, în adâncul Mării de Copaci își avea sălașul un trib atât de retras și misterios încât mulți puneau la îndoială însăși existența sa. Unii îi numeau spirite și le căutau îndrumarea prin rugăciuni, unii îi numeau demoni și purtau amulete și desene pe piele pentru a-i ține departe. Ei erau păstrătorii echilibrului și legendele spuneau că puteau să ia și formă de lup, și formă de om. Erau un trib pașnic, iar cunoștințele acumulate și transmise din tată în fiu pe parcursul a sute de generații puteau trece cu ușurință drept magie.

GeRul era ultimul dintre ei.

Cu două sute de cicluri în urmă, pământurile pe care le îngrijeau au fost atacate în toiul nopții. Bărbatul încă mai avea coșmaruri cu ochi de pisică ce îl vânau necontenit în cele mai retrase ascunzători și încercau să-i zgârie adânc pieptul. Cu șapte cicluri în urmă, însă, vânătoarea s-a oprit, iar GeRul a înțeles că urmăritorilor nu le păsa dacă trăiește sau moare. A înțeles atunci că el e ultimul din tribul său și că nu mai există nici o urmă de speranță.

Oftă din nou, legând strâns rănile lui Vlah. Plânse în timp ce punea ierburi tămăduitoare pe piciorul Adorei și se încruntă privind cicatricea Gherganei. Săltă cu greu trupul adormit al lui Vlah pe umăr și porni cu pas grăbit către sat. În spatele său, două trupuri adormite zăceau în luminiș.

„Timpul va rezolva totul. La răsărit, când cele două surori se vor trezi, toate vor fi descâlcite ca la Începuturi“, gândi și-și mângâie pieptul încercând să aline focurile ce i se zbăteau necontenit în cușca devenită deodata mult prea mică a inimii.

..........................................................................



Capitolul VI: Visul (de MDreams)


Amurgul s-a lăsat pe nesimţite...

Din ascunziş a sărit un pui de lup flămând şi slab care căzuse în ţinta omului cu câteva clipe în urmă... rănit în pântec, plin de sânge, se zvârcolea pe jos cu un urlet înăbuşit...

Când a deschis ochii a dat de privirea îngrijorată a unui copil. Nu-şi amintea prea multe, doar rana care încă sângera îi servea drept dovadă că i s-a întâmplat ceva groaznic... Iarăşi căzuse în neştire. Şi-a revenit spre dimineaţă după ce băiatul îi administrase câteva leacuri strămoşeşti. Acum, se simţea mai bine, mai ales că copilul îl hrănise şi avu’ atâta grijă de el.

Peste o săptămână puiul de lup era bine... ba mai mult prinse la puteri şi se zbenguia cu băiatul, care între timp îl îndrăgise atât de mult. Dar această prietenie nu a durat mult...

Înţelepţii satului din care făcea parte băiatul au decis că puiul de lup provoacă dezechilibru naturii. Astfel au luat hotărârea ca puiul de lup să fie dus cât mai departe...

În dimineaţa următoare puiul a fost dus în pădure. Cu cât se depărta puiul de lup, cu atât scotea un urlet mai strident... mai desluşit, încât la ecoul lui liniştea pădurii fusese curmată, iar...

- „Vlah, Vlaaaah... “
- „Mamă? “
- „Totul o să fie bine, băiatul mamei, totul va fi bine! “
- „Mamă... lupii, ei nu... “
Şi leşină din nou.

...........................................................................



Capitolul VII: Experimentul (de Lady Indra)


Într-un târziu simțurile îi reveniră... Întredeschise ochii cu multă grijă... Chiar și așa, întunericul profund îl înconjură și-l pătrunse...
Nici un sunet nu se auzea... Nici o mișcare... Nici măcar vântul... Nici un miros...
Nici un miros???
Întreaga lui viață era formată preponderent din mirosuri...
Mirosul sângelui proaspăt șiroind din rănile lui sau ale victimelor lui... Mirosul mamei, Draug-Rog... Mirosul tatălui, GeRul... Mirosul Adorei... Mirosul Gherganei... Toate...
Acum nu mai simțea nimic din toate astea. Parcă îi era greu măcar să-și amintească de ele. Parcă totul dispăruse în neant...
Apoi își pierdu din nou cunoștința...
_________________________________

Simțurile îi reveniră după un timp...
Încercă din nou să deschidă ochii, dar lumina albă, intensă, îl făcu să clipească iute, până se obișnui cu ea. Încet, începu să distingă detaliile, culorile, formele...
Patul alb, imaculat, pereții albi, televizorul atârnat, parcă nefiresc, pe un suport pe peretele din fața... Patului? Realiză că era întins, acoperit, și o mulțime de fire și tuburi îl conectau la câteva aparate ale căror luminițe pîlpâiau regulat...
Apoi, o văzu pe EA... Adora... așezată pe un scăunel, lângă patul lui, aplecată, respirând regulat, într-un somn ușor, plin de griji. Mâna ei era așezată delicat peste a lui. Mișcă ușor degetul arătător și avu nevoie de un efort considerabil pentru asta. Dar rezultatul a venit imediat.
Adora tresări, ridică capul, fața i se lumină și o bucurie fără margini i se putea citi în privire.
- „Dragul meu... Ți-ai revenit... “
Încercă din nou să miște mâna, dar o durere sfâșietoare îl străbătu prin tot corpul. Parcă înțelegând, Adora îi strânse ușor mâna.
- „Nu fă nici o mișcare. Nu fă nici un efort. Mă auzi? Poți vorbi? “
- „Da... “
- „Dumnezeule! Am crezut că te pierd. “
- „Unde suntem? “
- „La spital. Oamenii te-au găsit în Poiană, rănit, plin de sânge... Ai avut mare noroc că era și un medic printre ei. Te-au căutat mai bine de trei zile și trei nopți. Dar, lasă... Întâi să-ți revii, apoi vom vorbi despre toate care s-au întâmplat. Odihnește-te. Eu voi fi aici, lângă tine. Ești în siguranță. “
Privirile ei calde, strângerea ușoară de mână îi induceau o stare de liniște care îl făcu să cadă într-un somn profund, odihnitor...
Chiar înainte de a adormi, cu ultimele străfulgerări de cunoștință i se păru că vede apropiindu-se o umbră cenușie, enormă, având forma unul lup...

LUP? OM?

Adora....!!!

Culorile Amurgului nesfârșit puseră din nou stăpânire pe toate cele ce formau Muntele Fără deVârf, Marea de Copaci, Hăul Negru, rochia neagră cu bentița mov, acum sfâșiată, rujul roșu-aprins sfărâmat între pietre, oamenii, lupii...

................

- „Doctore, am senzația că încerci să mă prostești. De fapt, experimentul dumitale se dovedește a fi un eșec. ADN-ul lupului și al omului nu sunt compatibile. Atât. “
- „Dar... “
- „Câte milioane de dolari mai trebuie să cheltuiesc cu „aventura“ asta până când ai să înțelegi și dumneata? În afară de faptul că subiecții dumitale „dispar“ nu se știe unde, dar întotdeauna apar aproape morți, de avem nevoie de toată știința și tehnica disponibilă pentru ai ține în viață... “
- „Dar, ați observat și dumneavoastră. Au o viteză de regenerare a rănilor, absolut fabuloasă. Nimeni nu a mai văzut așa ceva. Dacă... “
- „Nici un dacă. Ești încăpățânat ca un catâr, dar ai cumva dreptate. Bine! Mai facem o încercare. Ai trei zile la dispoziție să afli unde și cum dispar și apar atât de misterios „pacienții“ dumitale. Dacă nu ai un răspuns clar și concis în trei zile, închid proiectul. Gata! Nici un ban în plus. Clar? Trei zile... “

...........................................................................



Capitolul VIII: Epifania (de Maniu)


Valea râului era plină de grohotiş care îi îngreuna înaintarea. Picioarele alunecau pe pietrele instabile, pe muşchii de pe pietrele din albie şi pe noroiul de pe margini şi nu prea avea spor.
Deasupra, când avea timp să se uite, pentru că drumul îl solicita mult şi trebuia să fie atent pe unde păşeşte, se vedea stânca muntelui şi, mai sus, pătura albă de ceaţă ce îl înconjura.

Era o ceaţă deasă dar albă, pufoasă, ca puful de păpădie ce parcă înconjura ca o plapumă stânca muntelui.
Ici şi colo brazii se pierdeau în ceaţă, lăsând să se vadă doar rădăcinile sau trunchiurile, pe câtă vreme vârfurile lor erau ascunse, ca şi cum s-ar fi cuibărit în norii de ceaţă, să îşi găsească linişte şi culcuş.

În pădure parcă totul era adormit. Nici o mişcare, şi parcă şi vântul ar fi încremenit, de frică să nu strice învelişul muntelui.
De undeva s-a auzit totuşi un foşnet şi el şi-a ciulit urechile, să audă mai bine.

S-a oprit în loc, pentru că pietrele ce îi tot lunecau sub picioare făceau gălăgie şi nu putea să îşi dea seama dacă ceva se mişca în jurul lui.
Ce ar fi putut să fie, totuşi ? Ce ar fi putut să îl mai sperie ?

Porni mai departe şi în scurt timp începuse deja să urce pieptiş pe munte.
Se agăţa de crengile copacilor, de rădăcini, de orice bucată de stâncă mai răsărită, pentru că urcuşul era greu şi pieptiş.

După o vreme dădu de un luminiş şi, de acolo, putu să vadă jos, valea învolburată cu apă cristalină, înspumată.
Îşi trase sufletul o vreme şi apucă mai departe, să urce. Mai sus, tot mai sus !

Intră printre vălătucii de ceaţă şi nu mai vedea nimic. Abia mai zărea unde calcă.
Umezeala din aer îi inundă nările, îi umezi tot trupul şi îi dădu senzaţia de lacrimi în ochi.

Parcă era într-o poveste şi se aştepta de la o clipă la alta să vadă zâne sau solomoniţi, vulturi aurii sau dragoni negri, hiare sau îngeri.

Merse aşa mai departe până când ceaţa începu să se risipească şi văzu razele soarelui.
Îi cădea pe faţă şi îl încălzea şi era aşa de bine să îl regăsească pe Moş Soare după atâta umezeală şi întuneric.

Se mai odihni o vreme şi se bucură de lumină şi căldură. Acum nu se mai vedea nimic din lumea de jos şi toate spaimele şi fantasmele din vale sau din pădurea de ceaţă parcă dispăruseră prin minune.
Apoi porni, iar, pieptiş, mai departe.

Deja se zărea vârful muntelui şi îşi făcu curaj şi îşi adună puterile că să meargă mai departe.
Simţea că îl copleşeşte o căldură moale şi îmbietoare şi s-ar fi culcat acolo, pe loc, legănat de lumina şi căldura lui Moş Soare, dar ştia că trebuie să meargă mai departe, şi mai departe, până la capăt, până în vârf.

Nu îşi mai aducea aminte de ce, nici măcar ce îl adusese aici, la poalele muntelui, nici dacă fusese singur sau cu altcineva.
Acum era numai el şi muntele, vârful lui, unde ştia că trebuie să ajungă.

Încet, Moş Soare începuse să coboare pe cer şi, odată se trezi că e iar în întuneric, iar în frig şi parcă şi umezeala începu să fie mai prezentă.
Văzu aburii pe care îi scotea pe nări când respira şi asta îi aminti de pădurea de ceaţă, de fantasmele de acolo.

Trebuia să se grăbească, altfel întunericul va pune stăpânire pe munte şi, atunci, ştia asta, el ar fi ratat. Nimic nu ar mai fi avut rost dacă nu reuşea să ajungă în vârf.
Aşa că păşi şi mai hotărât înainte, mai grăbit.

Moş Soare deja nu se mai vedea şi cele câteva crâmpeie de lumină ce mai luceau pe stâncile muntelui păreau a păli şi ele.
Tocmai atunci, când părea că totul a fost, şi va fi fost zadarnic, când Moş Soare parcă îşi închidea genele peste ultimul pisc, pentru a lăsa întunericul să cuprindă lumea, atunci îl văzu pe El.

Stătea falnic, chiar în vârful muntelui, drept şi semeţ, parcă un simbol al unui capăt de drum, al tuturor drumurilor.
Blana lui albă stralucea în ultimele raze ale apusului şi părea să fie de foc. Un foc alb, strălucitor, hipnotic.

Urletul lui sfâşie liniştea muntelui şi îşi găsi răspunsul în mii de alte urlete ce umplură văile muntelui.
Simţea în nări mirosuri parcă uitate, ochii lui deschişi vedeau imagini şi chipuri pe care le ştia cunoscute şi dragi, dar care parcă erau departe, foarte departe.

Merse mai departe şi se apropie tot mai mult de El.
Acum îl vedea tot mai bine, îi vedea ochii albaştri, aburul respiraţiei lui şi, în curând fu lângă El.

Îşi aplecă adânc capul în faţa strămoşului şi îl privi apoi în ochi, golit de orice altceva.
Nu mai cunoştea nici un sentiment, nici ură, nici bucurie, nu mai avea nici un gând. Totul parcă se topea în albul strămoşului, şi ştiu atunci că drumul său nu a fost în van, că a găsit ceea ce venise să caute şi că, acum, era împlinit.

Putea să şi moară acum, oricum nu ar mai fi simţit nimic.
În sfârşit era iarăşi întreg, mai întreg ca niciodată în viaţa lui, care nici nu mai conta.

Găsise ceea ce nici nu îşi imaginase până acum, găsise pacea sufletului său, deşi nici nu mai ştia ce dureri cunoscuse până atunci.
Oricum, nimic nu mai conta. Era acolo, doar el şi strămoşul său.
Se găsise pe Sine.

............................................................................



Capitolul IX: Dragobete (de ardei9)


Ajuns în vârful muntelui, se opri.
Liniştea mormântală ce se aşternuse peste Marea de Copaci era tulburată doar de bătăile inimii ce îi ieşea din piept. Legănarea crengilor, freamătul frunzelor, murmurul izvoarelor, mângâierea vântului, aromele de răşină, apropierea de El … îmbinate armonios cu amintirile vremurilor de odinioară, îi intrase direct în creier … îl paralizase.

Se oprise exact la marginea Hăului Negru.
Privirea îi era îndreptată în jos, gândurile îi erau departe … amintirile, iarăşi, îl duse spre evenimentele de mult trecute.

Venise timpul să-şi răspundă la întrebările ce-l frământau. Doar după discuţia cu El îşi va putea găsi pacea sufletească.
Ştia că moartea lupoaicei Draug-Rog, petrecută în braţele sale, nu putea curma Blestemul. Sacrificarea iubitei a fost justificată?
Ştia că copila Adora va prelua supraputerile mamei sale. Aceasta este suficient de matură pentru a înţelege şi mânui puterile date de străbuni?
Ştia că dragostea lui Vlah nu va putea fi răsplătită cu reciprocitate. A meritat să-i păstreze viaţa?
Ştia că este ultimul dintre Stăpânii Muntelui Albastru, cel înconjurat de Marea de Copaci. A venit timpul să comuteze translatorul galactic şi să raporteze încheierea misiunii?

Astăzi va fi necesar să formuleze răspunsuri la întrebările ce-l frământă. A venit Ziua Judecăţii.

24 Făurar, unica zi în an în care va putea vorbi cu El.
După câteva nopţi nedormite, în care îşi făcuse zeci de planuri asupra raportului necesar a fi prezentat, în special asupra recomandărilor legate de viitorul Planetei Pământ, încă nu era decis …
Pe parcursul celor peste 200 de ani a reuşit să se ataşeze de acest petic de pământ plasat la marginea Universului, era dispus să le acorde pământenilor încă o şansă … în curând totul va fi clar, au rămas clipe numărate … degetul s-a îndreptat spre butonul translatorului.

.........................................................................



Capitolul X: Leacul (de ramona.alexandra)


Apăsă, dar nimic nu se întâmplă. Apăsă o a doua oară, mai cu forţă, dar nimic nu anunţa o apariţie spectaculoasă sau o teleportare către o stea îndepărtată.

A avut atât de atent grijă de micul obiect, încât ideea că ar fi defect, nu părea una plauzibilă. Nu mai aveau nevoie de el? Îl abandonaseră? Planeta aceasta nu mai prezenta interes? Imediat după masacrul tribului său, a folosit translatorul pentru a vorbi cu EL. Atunci i-a fost încredinţată misiunea. Dar au trecut zeci de făurari de atunci.

Gândurile năvăleau în mintea sa şi nu ştia asupra căruia să se concentreze.
Un foşnet de frunze uscate îi atraseră atenţia în spatele său. Se întoarse în acea direcţie cu respiraţia tăiată, dar nu zări nimic, nici un suflet, nici o arătare. Ceva îi spunea în minte că nu era în siguranţă. Un fior rece îi străbătu coloana şi îi făcu sângele să îngheţe în vine, iar părul de pe ceafă să se zbârlească. Simţea o electricitate nejustificată în aerul ce îl înconjura. Îşi aruncă cu iuţeală privirea în toate direcţiile, dar nimic ameninţător nu se ivi. Îşi ţinu respiraţia pentru încă o clipă şi ascultă. Era linişte, o linişte nefirească poate. Sfârşitul lunii februarie şi cu toate acestea vântul nici măcar nu adia, susurul apelor curgătoare nici că se auzea, vietăţile pădurii, neadormite de Baba Dochia, parcă amuţiseră, încremeniseră.

Fără a mai ezita, şi cu naturaleţea mişcării unui iluzionist, GeRul, scoase pumnalul argintat de la brâu. Acest obiect, moştenit de la bunicul său încă de pe când era un băieţandru, era descântat de Luminatul tribului pentru a lupta atât cu fiinţele omeneşti, cât şi cu acele arătări ce par o plăsmuire a unei imaginaţii bogate. Ascuţişul era pătat deja de sângele multor jivine, dihănii şi oameni nesăbuiţi.

Un mârâit prelung tăie liniştea acută, şi fără nici un alt avertisment, sări din tufişuri un animal ce părea gata să atace. Era Ghergana. GeRul se relaxă pe moment. Când ajunse în dreptul lui, era preschimbată într-o tânără femeie, foarte frumoasă. Părul auriu i se revărsa în bucle mărunte pe umerii goi, ochii negri luceau de nelinişte şi teamă.

- „Satul a fost atacat de un... animal! Şi îţi jur pe colţii mei că nu am fost eu! “
- „Lupi? “
- „Nu cred. Am ajuns prea târziu, dar am încercat să îi iau urma. Era... un singur miros, o singura amprentă, dar simţurile îmi spun că era o felină cu miros de om. “

GeRul încremeni. În faţa lui vedea acei ochi de pisică ce îi bântuiseră gândurile încă din tinereţe. Nopţi la rând l-au ţinut treaz, l-au făcut să se zvârcolească printre broboane de sudoare atunci când aţipea. GeRul scânci când îi recunoscu. Un sunet involuntar din adâncul fiinţei lui, ce nu exprima atât teamă, cât surprindere.

- „Ghergana, îmbracă chip de lup şi ascunde-te în peştera mamei tale. Ea a înconjurat acel loc cu vrăji de protecţie pentru a ţine supranaturalul la distanţă. Doar oamenii te pot găsi acolo, iar ei nu vor căuta. Aşteaptă-ne acolo! “

Fără a mai sta în cumpănă, GeRul o rupse la fugă prin pădurea întunecată. Nu privea nici în urmă, doar alerga. Trebuia să ajungă la timp în sat, pentru a-i întoarce pe oameni împotriva unui lynx, şi nu a unui lup, aşa cum putea pune rămăşag că va reacţiona gândirea colectivă. Alerga asemeni unui nebun scăpat din strânsoarea chingilor, dar ştia el de ce. Lynxul l-a pândit mereu din urmă. Pe el îl urmărea. Dar mai mult, acum înţelegea altfel lucrurile.

*

Era învăluit într-o ceaţă înecăcioasă. Respira greu, dar regulat. Brusc văzu o lumină ce lucea în apropierea sa. Un far, o torţă, o lumânare? Se îndreptă într-acolo şi ceaţa se dispersa. Când totul se limpezi, se văzu mergând voios, alături de un pui alb de lup. Recunoştea puiul de lup, dintr-un vis, dar ce nu înţelegea, era de ce el a devenit copilul acela.

Era un vis şi acesta. Se aplecă să ia puiul de lup în braţe, dar în acea clipă tot ce îl înconjura se schimbă, se transformă. Mişcarea îl ameţea acum, aşa că se aplecă pe vine, pentru a nu leşina. Apoi imaginea se limpezi iar, se afla în inima muntelui, înconjurat de stâncă din toate direcţiile. Parcă era un crater în vârful unui munte.

- „Te afli în vârful Muntelui Fără de Vârf. Ai avut dreptate, eşti cu adevărat în inima muntelui. “

Când privi în dreptul vocii, văzu un lup mare, falnic, cu umerii laţi şi colţi albi, lungi şi ascuţiţi. Ochii roşii ai lupului îl înspăimântau. Se trase instinctiv mai îndărăt, ca o măsura defensivă.

- „Nu îţi voi face rău! Eu sunt Draug-Rog, sau am fost. Oamenii mă credeau demon. Dar frica omului poate înălţa multe fantasme. Nu am atacat oameni, decât pentru a mă apăra. Şi, recunosc, o singură dată pentru a salva un copil de bătaia tatălui ce îşi băuse minţile. Dar nu l-am omorât. Din păcate atunci când am gustat sângele uman, ochii mi-au căpătat acea culoare a sângelui proaspăt. Am atacat animale, pentru a mă hrăni, şi le-am căutat mereu pe cele slabe, bolnave, sau bătrâne. Oamenii mă credeau monstru, dar eu nu am vrut să fac rău, decât să-mi astâmpăr foamea, iar ei m-au ucis. Când m-au văzut fără suflare s-au bucurat şi au urlat victorioşi. Cine era monstrul atunci? Dar nu asta contează. Vezi tu, oamenii nu au înţeles, blestemul s-a abătut asupra lor pentru că ei, păzitorii echilibrului, au atacat un pui de lup care nu făcea rău nimănui. Au distrus echilibrul natural. Blestemul nu e lupul din pădure, ci lupul de printre ei, ce umblă sub chip de om. Dar acest blestem poate fi rupt, în mare măsură. “

Vlah trecuse deja de şocul acestui vis, iar misterul poveştii îl captivase. Parcă ştiuse dintotdeauna că lupii nu sunt demoni, dar acum credea asta cu tărie. Sigur fiind că va pune întrebarea corectă, se adresă succint, dar cu blândeţe, lui Draug-Rog.

- „Ce înseamnă <<în mare măsură>>, şi cum? “

- „Adică Lupii Argintii pot deveni mai umani, transformarea lor având loc doar în nopţile cu lună plină. Dar animalul nu va fi unul feroce, va fi controlat de conştiinţa omului din interior. Mai simplu spus, latura umană va pune stăpânire pe cea întunecată a animalului salbatic. “

O urmă de mister străbătu ochii lupului. Era fericită să împărtăşească marele secret aflat abia în negura morţii.

- „Leacul îl vei găsi aici, în această încăpere săpată în stâncă, sub o piatră de lună ce nu-şi are locul în întunecimea copacilor. Nu e nevoie de nici un cuvânt magic, pentru că descântecul e rostit de sute de ani de freamătul copacilor. “

Vlah tresări. Niciodată nu a înţeles cât de ad literam era expresia „limba străveche a Mării de Copaci“.

- „Mergi repede! Salvează-mi fetele! “

- „Încă ceva! De ce eu? “, întrebă Vlah nedumerit. „De ce ai venit în visul meu? “

- „Simplu! Prin tine curge acum sângele meu. Doctorul ce te îngrijeşte face teste pe oameni folosind sângele prelevat din trupul meu muribund. Stai liniştit! Nu vei deveni Lup Argintiu, dar rănile ţi s-au vindecat miraculos. “

Draug-Rog, aproape că zâmbi.
- „Trezeşte-te acum, sătenii au omorât vrăjitoarea cu chip de lynx ce era vinovată de numeroasele crime asupra oamenilor. Vei fi în siguranţă! “

Ultima parte a ce auzi se temea că înţelesese greşit. Un lynx? Vrăjitoare? Doamne, în ce lume trăia!

Când deschise ochii, lumina puternică îl orbi, dar se forţă să privească în jur, clipind des şi mărunt. Adora îl ţinea strâns de mână, cu feţişoara ei rotundă şi gingaşă adormită pe marginea patului de spital. Nu putea să nu se gândească la cât de mult o iubea. Se ridică uşor, surprins că nu simţea nici cea mai mică durere.

Îşi trase mâna aproape de piept şi îşi verifică corpul. Nu vedea nici o vânătaie, nimic. Scoase perfuzia şi se ridică în picioare. Îşi căută hainele şi le îmbrăcă repede. Apoi se apropie uşor de iubita lui şi o sărută drăgăstos pe frunte. Luă o felicitare de pe noptieră, primită, se pare, în timp ce era inconştient, de la un coleg de antrenament. O întoarse pe spate şi cu pixul legat de fişa sa medicală, scrise câteva rânduri fără a ţine cont de caligrafiere. Plasă felicitarea în mâna Adorei şi fără a mai ezita, ieşi din salon. Ştia exact unde trebuie să meargă.

*

GeRul era mai fericit decât fusese toată viaţa lui. La picioarele lui zăcea trupul neînsufleţit al coşmarului său. O bătrână zbârcită, cu pielea vineţiu-gălbuie, era întinsă pe jos străpunsă de zeci de săgeţi şi cu un topor înfipt în moalele capului. Gata cu crimele, cu sângele nevinovat vărsat în van. Draug-Rog încercase să se disculpe în faţa lui, dar niciodată nu o crezuse. O dezamăgise. Se simţea vinovat, dar şi mândru că răzbunase moartea iubirii vieţii lui.

*

Adora simţi mişcare în jurul ei şi se trezi. Nu era nimeni acolo. Dar mai ciudat era patul gol de lângă ea. Sări speriată de pe scaun, şi atunci îi căzu din mână o felicitare verde, cu ceva aproape ilizibil scris pe spate.

„Dragostea mea, ştiu cum să rup blestemul. Mama ta mi-a spus. Ştiu că pare că aş vorbi în dodii, dar trebuie să ai încredere în mine. Mâine te vei bucura de o nouă viaţă.
Te iubesc! “

Avea încredere în el, şi oricât de fantastic părea ceea ce scria acolo, ea era dovada vie că fantasticul există. Dragul de Vlah! Poate totuşi îi va da o şansă.



SFÂRŞIT


Mentalist de Bucovina
Mărţişor, MMXIII