Join the new world

Leapşa Literară Sezonul IV
=== după o idee de direct x ===

Păstrătorii Stiloului
(...continuare)


Capitolul al IX-lea, partea I: Uprising
(continuare de blackpanther76)

O altă zi din era neo-erep e pe cale să se sfârşească.
Stau pe terasă cu o cană de cafea în mână şi privesc la soarele ce se scufunda încet în mare.
Întregul orizont părea a fi în flăcări, amintindu-mi de ziua când au ars toate cărţile, revistele şi orice cuvânt scris de mâna omului.
Flăcările iadului...la propriu...pentru că au ucis tot ce iubeam odată...

Fiecare a avut de ales...te supui noului sistem or pleci, devenind un paria. Cei care s-au împotrivit au fost executaţi, că deh...aveau nevoie de exemple..
Nu o să-mi iert niciodată că nu am ajuns la timp să-mi salvez prietenii...deşi câteodată o voce îmi şopteşte: „Nu ai fi schimbat nimic, te-ar fi ucis şi pe tine”.
Poate ar fi fost mai bine decât să trăiesc tot ceea ce a urmat.
Cei care au supravieţuit au plecat pe alte meleaguri sau pur şi simplu au intrat într-o formă de hibernare....sau amândouă.
Eu sunt una din acei „adormiţi”...

Dau să mai beau o gură de cafea, dar e rece deja şi un bâzâit nu îmi dă pace.
Brusc realizez că bâzâitul vine de la telefonul meu secret, un număr pe care puţine persoane îl au.
Dau să răspund şi scap cana de cafea...
„Prostănacă ce eşti”, îmi zic cu năduf.
„Na servus şi ţie”, aud o voce râzând în receptor. Era Lucia.
„Iartă-mă Luci, dar vorbeam cu mine. Ce s-a întâmplat? Ştiu că telefonul ăsta e doar pentru urgenţe”
„Aşa e, dar nu am timp mult la dispoziţie, aşa că ascultă-mă cu atenţie”...

După ce am aflat tot ce s-a întâmplat, locaţia secretă a prietenilor mei şi după promisiunea că ne vom vedea în curând, am închis şi am rămas pe gânduri.

„Last 19 hours for the Power Pack”, se auzea de la megafoanele instalate pe străzi...
M-am uitat cu ciudă afară: „Băga-ţi-ai undeva packul ăla...Gata! E timpul de o schimbare”
În timp ce îmi împachetam strictul necesar (jumate de dulap...că mna...aveam multe arme), reflectam la cele aflate... şi mai ales la Stiloul misterios.
Din păcate nu am avut prea mult timp de gândire la dispoziţie pentru că 4 maşini blindate au oprit în faţa casei. Din ele au ieşit în fugă soldaţi din admin-team, înconjurând rapid casa.
„Get out with your hands up! We traced your call, we know you are there!”, zise o voce prin megafon.
„Da, da...o să mă prindeţi voi la paştele cailor”, zic activând perimetrul minat ce îl aveam instalat în casă... „just in case”...şi ies prin trapa spre tunelul ce avea să mă ducă la un hangar secret unde ţineam un avion micuţ.

Am încărcat rapid în avion jumătate din strictul meu necesar, că doar atât apucasem să împachetez.
În timp ce rulam pe pista improvizată am auzit un bubuit asurzitor. Locul meu de refugiu tocmai dispăruse în mii de bucăţi.
„Hasta la vista baby! I'll not be back”, zic râzând şi decolez...

Zborul a fost greu şi nici vremea nu prea a ţinut cu mine. După o luptă încrâncenată cu o furtună am ajuns în apropierea locaţiei secrete, căutând disperată un loc de aterizare.
Un motor nu mai funcţiona, iar indicatoarele se învârteau înnebunite de o forţă misterioasă.
„Noah măi, că doar nu oi fi în triunghiul Bermudelor”, mă gândesc şi aterizez într-o poiană...oprindu-mă cu botul avionului într-un copac.
Deschid uşa avionului şi epuizată aterizez cu o bufnitură pe pământ. Îmi iau cele două genţi, ce acum mi se păreau că au o mie de kilograme, şi m-am îndreptat spre casa unde se ascundeau prietenii mei, DirectX, Dani, Briga şi Dragoş.

Am rămas un moment cu fruntea lipită de uşă, încercând să îmi recapăt forţele, când am auzit următoarea discuţie:
„Peniţa, PP, Bene, 17, sti, 99. Peniţa, Bene, 1799, sti. Peniţa… Benesti… P…P…..Oare?? Nu se poate?!”
Am deschis uşa, mai mult cu capul, că mâinile îmi erau ocupate, şi am zis în loc de salut:
„Petrache Poenaru!”, şi pentru că asta mi-a stors şi ultima picătură de enegie, am picat lată.

M-a trezit un miros oribil, ca de mortăciune. Am sărit ca arsă din fotoliul unde eram întinsă, uitându-mă în jur.
„Vezi? Am zis că o să meargă şi cu asta”, zise Briga ţinând o şosetă în mână, găsită cine ştie pe unde. „Bine ai venit Panteruţa”, mai adăugă.
Dani se uita la mine, şi pentru că încă priveam cu ochi bulbucaţi chestia aia ce mă trezise, spuse ţinându-se de nas: „Dragule, scoate dihoru' afară de aici că murim toţi intoxicaţi”.

(După o oră...)

DirectX recita cu patos: „În epocile de amorţire ale naţiunilor apar evenimente care, ca o rază din cer, luminează popoarelor ochii minţii, în deşteptarea conştiinţei de sine, şi le conduce paşii pe calea progresului în dezvoltarea simţului naţional.”
„Mmmvaiii, ce frumos”, zise Briga. „Deci noi suntem razaaaa soaaarelui...floareaaaa...”
„Noi şi Stiloul, got it?”, îl întrerupse Dragoş. „Oricine îl atinge va începe să scrie. Uitaţi-vă la Panteruţa cum butoneaza telefonul. Deja a început să scrie”, mai spuse arătând spre mine.
Am ridicat ochii uimită: „Ha? Caut un număr de telefon... am un plan“, am spus.

Le-am spus despre ideea mea de ai aduce alături de noi pe Lucia, Belze şi Mentalist.
„Dar, pentru succesul misiunii noastre, avem nevoie de purtătorul de patrafir”, am zis gânditoare...
„Hahahaha, sper că nu te gândeşti la acelaşi popă care ţi-a oficiat e-nunta?”, zise Briga scuturându-se de râs.
„Hmm...ba da, la el mă gândesc”, am zis şi văzând privirile mirate ale lui Dragoş, Direct şi Dani, am adăugat „Mmmmm...ăăăăă....păi eu l-am cam lăsat să se întoarcă de pe front singur.... ăăăă...pe jos”.
Şi văzând privirile schimbându-se de la mirare la oripilare am mai zis:
„Nu am avut de ales, plus că e imposibil să fie supărat pe mine după atâţia ani. Uite, o să-l sun să-i cer ajutorul”.
Am format numărul, iar când persoana de la celălalt capăt a răspuns, am zis: „Aici Blackpanther76 as...bip bip bip bip...”; şi pentru că nu mă oprea un telefon trântit în nas, am sunat încă odată...
„Părinte avem nevoie de ajutorul tău...”


Capitolul al IX-lea, partea a II-a: Uprising II
(continuare de blackpanther76)

„Părinte, avem nevoie de ajutorul tău...nu închide”, am strigat în receptor.
„Nu ve... n... sigur, sunt sold... peste tot, înch... închideeeee”, am reuşit să mai aud printre bâzâituri, şi apoi s-a întrerupt.

M-am întors spre prietenii mei ce urmăriseră curioşi conversaţia.
„S-a întrerupt şi nu prea am înţeles mare lucru”, am zis dând din umeri, apoi repetând ce am auzit.
„Eiiii Panteruţa, ţi-am zis eu...“, îmi zise Briga.
„Staţiiiiii!!”, strigă DirectX, făcându-l pe Dragoş să scape paharul de whisky din mână. „Shit! era ultimul...“, zise Dragoş mormăind.
„Dă-mi repede telefonul”, îmi zise DirectX, apoi cu o precizie şi viteză uimitoare l-a desfăcut în bucăţi. „Ahaaaa! Aşa cum bănuiam”, zise ţinând în palmă un microtransmiţător purtând o siglă bine cunoscută...
„Tulai Doamne...asta înseamnă că ne cunosc locaţia”, spuse Dani.

Ne-am uitat unul la altul, apoi am început să vorbim toţi odată. „Trebuie să o ştergem de aici”, „Cât timp mai avem?”, „Avem nevoie de o maşină”, „Avem nevoie de arme”.
„Am adus eu ceva arme, dar nu cred că sunt suficiente pentru toţi”, zic eu arătând spre cele două bagaje ce le adusesem mai devreme.
Am deschis prima geantă, scoţând singurul obiect la vedere.
„Drujba mea”, spuse Briga cu emoţie în voce, apoi strângând-o la piept ca pe un copil. „Mulţumesc....dar cum....”
„Am salvat multe lucruri după dispariţia voastră”, am spus împărţind restul de arme.
„Nu avem destulă muniţie”, spuse Dragoş studiindu-şi cu atenţie pistolul automat.
„Ba avem! În pivniţă e un stoc de muniţie, pentru cazuri de urgenţă”, spuse DirectX deschizând un chepeng în podea.

Pentru că fiecare era ocupat cu echiparea, am coborât în pivniţa întunecată. „Hellooooo, puţină lumină se poate??”, am strigat.
„Da' panterele nu văd şi pe întuneric?”, am auzit-o pe Dani chichotind sus. „Nu...şi nici surde nu-s”, am zis eu bombănind. Apoi se făcu lumină, o lumină cam chioară, dar era ceva.
Am mai coborât două trepte când ceea ce s-a ivit în faţa mea m-a făcut să zbier şi am început să trag...
„CE S-A ÎNTÂMPLAT????”, au izbucnit întrebările, îmbulzindu-se toţi în uşa pivniţei.
M-am aşezat pe trepte şi am început să râd... „Îmi pare rău...am dat de un păianjen”, am apucat să zic printre hohotele de râs.
„Măi Panteruţa...chiar ţi-ai pierdut toate ţiglele de pe casă???”, mă întrebă Briga. „Un păianjen??”
„Da...nu...da' era mare şi urât”, am zis încercând să îmi recapăt răsuflarea. Şi pentru că fiecare se uita ciudat la mine, am zis: „Numa' de păianjeni mi-e frică, nimic altceva...aşa că cine se oferă să facă o în peştera lighioanelor păroase?”

**************************************

Până la urmă ne-am echipat şi am pornit la drum.
Planul era să facem o oprire într-un fort unde ştiam că era ţinut prizonier un alt prieten, un ziarist de excepţie.

Intrarea în fort nu a fost grea, era păzită doar de un soldat, şi ăla pe jumătate beat.
Îndreptându-ne spre temniţe, am auzit o voce cântân😛 „În păduuuurea de la strungă, hei....”


Capitolul al X-lea: Intermezzo
(continuare de Roman Daco)

Sună ceasul. Vorba vine, cipul de la încheietură trimite câteva semnale și mă simt tras de mână. Mă ridic în capul oaselor, că altfel dacă trece un minut trasul de mână se transformă într-o palmă peste ochi. O nouă zi, aceeași rutină. Bifez fișa electronică de pontaj, fac un tur virtual rapid al facilităților proprii de producție, dau instrucțiunile necesare, apoi trec la flotări.
...88, ...89, ...90! Și-a 91-a cu bătaie din palme. Altădată abia mă chinuiam să ajung la 90, cu toate îndemnurile din căști ale celebrei Lana. Acum totul e rutină, nu mai știu nici de ce le fac, nici pentru ce sau pentru cine. Le fac și merg mai departe.
Micul dejun și presa... N-apuc să pun pe-o măsea că am terminat de citit. Termin micul dejun și același gând zilnic îmi trece prin minte: „mai era ceva”. Eh, lasă, azi nu. Poate mâine.
Chem la ordine Pilotul Universal Luptător Automat și-i trimit ceva instrucțiuni de navigare prin hățișul de războaie false ale zilei. Setez alarma pentru cazul în care trebuie să intervin personal și las P.U. ... pușca mea dar, de om prea hârșit ca să mai creadă în propaganda mașinii de război și care oricum n-a fost vreodată un bun soldat, să plece și să lupte automat pe aiurea în numele meu.
Am ieșit să dau o tură prin bazar, mai mult din obișnuință, căci piața e un fel de na-ți-o ție, dă-mi-o mie, o miuță în care ne prefacem că-ți vindem ce-am cumpărat ieri de la tine ca să păstrăm aparențele acestui simulacru numit pompos „economie”. „Last 19 hours for the Power Pack” se auzea de la megafoanele instalate pe străzi. V-ați luat țeapă, gândesc, luna asta chiar voi mi-ați dat unul cadou de nu știu ce bornă atinsă. E bună din când în când la ceva și rutina asta. Un graffiti nou apărut mi-a atras atenția, deși era destul de bine camuflat.

"ĂŞTIA VOR SĂ NE IA SCRISUL"

Uit totuși repede de el, nu e decât o mică perturbație în lenta și perfecta scurgere a zilei. Da, totul merge strună. Păcat că merge în gol.

*******************************************

Sună ceasul. O nouă zi. Bifez, fac un tur virtual, apoi trec la flotări: ...88, ...89, ...90! Și-a 91-a cu bătaie din palme. Micul dejun și presa.
Iau o gură de ceai și dau să citesc. Dar ce? Că nu mai recunosc nimic din ce-mi apare în față. Totul e un talmeș-balmeș de trololo, copy-paste, limbaj suburban, din care cu greu mai poți distinge ceva lizibil. Toate astea scoase din arhivă - pentru că descopăr că de fapt în ultimele 24 de ore nu a apărut niciun articol nou în toată țara - și puse la rotisor ca o șaorma cu de toate. Să vezi că graffiti-ul văzut deunăzi chiar avea sens. Pentru că acolo unde ieri era ceva care putea fi numit cât de cât presă, azi și-au dat întâlnire și jubilează dihania sublimă, agramata ideală, saprofita vanitoasă. Omenește, o poți roti oricum, că tot acolo nimerești: Moartea presei.
Prin toată această cacofonie zăresc și niște scrieri-zbatere ale Mentalistului. Nu se lasă, încearcă și cu vorba bună, și cu cea grea, apelează la obraz acolo unde nu găsești decât șorici, e singurul care nu s-a resemnat. Simt cum mă ia o ușoară amețeală.
Termin micul dejun și dau să mă ridic, dar amețeala e mai puternică... mă sprijin de scaun și gândesc ca în fiecare zi „mai era ceva”... „A, da! Astăzi nu mai amân... prietene Mentalist, nu ești singur... duc mâna la piept și...”
(eViaţa mi se perindă pe repede-înainte prin faţa ochilor)

******************************************

- „Fiți atenți, nu ne mai permitem nicio greșeală”, tună vocea Șefului. „Pe Pantera Neagră ați lăsat-o să zboare, pe ăsta trebuie să-l prindem neapărat, viu și nevătămat.”
- „N-ai grijă șefule, totul e pregătit minuțios. Trimitem gazul paralizant prin sistemul de aerisire și apoi doar îl culegem. Iar cu Pantera, mai bine că a zburat. Dacă avem noroc ne duce drept la ei.”
- „OK, toți sunt pe poziții?”
- „Da, să trăiți.”
- „Dați drumul la gaz și-n zece minute masca pe figură, intrați și-l ridicați. Bodycam-urile voastre sunt ochii mei, țineți canalele de comunicare deschise și fiți atenți la eventualele ordine. Executarea!”
După zece minute sparseră ușa și intrară, dar lucrurile nu stăteau exact conform planului... pare că se grăbiseră, subestimaseră rezistența Subiectului. Primul intrat se panică, scoase arma și trase un foc spre Subiect. „STOOOOP!”, îi urlă Șeful în cască, și asta îl făcu să-i ezite puțin mâna. Toți se opriră și văzură Subiectul cum cade ca un sac de cartofi pe podea.
- „Idioților, am zis viu și nevătămat!”, mai zbieră Șeful în microfon și plecă să evalueze situația la fața locului.
Ajuns în garsoniera austeră, acum din nou aerisită, Șeful trecu rapid cu privirea asupra interiorului. Foarte puține lucruri, strictul necesar pentru o singură persoană. Nimic în plus, dar nimic în minus. Simplu și funcțional, optimizat pentru eficiență maximă. Îl văzu pe subaltern, încă echipat, cu masca atârnându-i de gât, și-l luă din nou la rost:
- „Ce-a fost mă în capul tău?”
- „Șefu’, era în picioare, și când am văzut că duce mâna la piept am tras! De unde să știu că avea doar un amărât de stilou?”
- „Doctore, care e situația?”
Medicul tocmai încheiase consultul preliminar, se ridică și răspunse:
- „Subiectul e în afara oricărui pericol. Glonțul nu l-a atins. Are o contuzie minoră deasupra urechii drepte de la căzătură, iar gazul i-a produs o inflamație ușoară care i-a afectat respirația și probabil și corzile vocale. Dar în câteva zile e ca nou.”
- „N-avem atâta timp. Luați-l, și toată lumea către vechiul fort unde stabilim cartierul general. Până atunci poate se trezește și domnul Roman Daco din somnul dulce.”

*****************************************

- „Scrie! Scrie mă, tot ce știi despre ei! Direct X, Mentalistul, Danidanam, Osama Bri Gadier, Belzebut cel crunt, Lucia, Dragoş, Pantera Neagră și ceilalți acoliți ai tăi”, strigă Șeful furios.
Privesc stiloul care îmi este împins în față. Negru, tubular, cu o peniță aurită, foarte fină de altfel. Penița mi-a și atras atenția, cel mai mult. Nu mă întrebați de ce, pur și simplu, nu-mi puteam lua ochii de la aceasta. Cu ochii pe peniță încerc să-mi eliberez mintea și să-mi pun ordine în gânduri. Încerc să mă concentrez... zen...
- „Hai sictir!”, strig în gura mare dintr-un reflex condiționat. Pff gândesc, asta pățești când aprofundezi învățăturile zen la școala maestrului Omae. Din fericire în loc de cele două cuvinte, tot ce scot este un gâjâit și un șuierat. Tușesc scurt, arsura din gât nu-mi dă pace.
- „Mai ușor că riști să nu mai vorbești în viața ta”, zise Șeful. „Și asta nu e o amenințare, e recomandarea medicului. Ia stiloul și scrie.”
„Apă” e primul cuvânt pe care îl scriu. Sunt lăsat în pace o perioadă și între timp analizez situația. Cunosc toate numele astea. Dar nu cunosc prea bine persoanele, am interacționat foarte puțin cu fiecare în parte... Ăștia nu știu că eu sunt un solitar, că nu am acoliți pe lumea asta? De fapt bine că nu știu, că altfel m-ar executa sumar. Așa, se pare că au nevoie de mine... Ce ușor m-am lăsat prins. Mi-amintesc că mi-a zis Pantera Neagră odată că lumea în care trăim e din ce în ce mai periculoasă și că am nevoie de ceva mai multă protecție și supraveghere, de un buncăr, o rută de scăpare, ceva, pentru orice eventualitate... neah, eu am ținut-o pe-am mea: omnia mea mecum porto. Cineva îmi întinde un pahar cu apă și lasă și o carafă mare pe masă. În timp ce beau, aud din nou:
- „Și acum, scrie!”
„Sigur nu ăștia sunt cei care vor să ne ia scrisul”, îmi trece prin minte. E bine, (auto)ironia nu m-a părăsit. Privesc numele auzite anterior pe o listă în fața mea și-mi storc mintea să aflu ce au comun între ei și de ce ar putea fi acoliții mei. Deodată se produce declicul. Sap adânc în memorie, iau stiloul și cerneala albastră începe să se aștearnă:

direct x - Soldatul X; pamfletele La palat
Mentalist de Bucovina – Linişte; Poveste hazlie; Io, ea și restu’ lumii
Danidanam - Efectu’ umbrei de dud asupra balisticii; Povești de adormit ‘ubitu
Osama Bri Gadier - Je dis aime; Fasole cu ciolan eRomânesc
belzebut cel crunt - Dracones Saga; Personalităţi eRomâneşti
Lucia38 - De ce mai scriu; Mesaj pentru fiica mea
Dragos1976 - Revoluționarii dintr-a V-a; Învierea Lazărilor; Concert pentru pian în sol eMoldav; eCanCan
blackpanther76 – Și dacă pumni îți bat în geam; La final de mandat

Celor din jur nu le vine să creadă cât de ușor m-am lăsat convins. Cum termin de scris, Șeful smulge foaia din fața mea și o pasează unui subaltern.
- „Verifică toate datele astea. Caută corelații cu ce avem noi în baza de date. Aștept urgent un raport.”
Nu trec decât câteva minute și Șeful, după ce ascultă puțin în cască, iese în viteză din cameră...

*******************************************

În centrul de comandă, operatorul stătea în fața monitorului și lucra la raportul cerut. O voce din spatele său continua să pună întrebări scurte și undeva în stânga sa cineva răspundea tot scurt.
Șeful: „Articole de ziar?”
Subalternul: „Da, articole de ziar.”
Șeful: „Nimic altceva?”
Subalternul: „Încă n-am trecut prin toată lista, dar deocamdată nimic, absolut nimic.”
Șeful: „Le-ai citit, ceva informații?”
Subalternul: „Zero.”
Șeful: „Operator, treci prin toate și raportează dacă găsești ceva interesant.”
Operatorul: „Din punct de vedere literar sau jurnalistic toate par foarte interesante...”
Șeful: „Ți se pare că de asta am eu acum nevoie?” Către subaltern: „Trimite subiectul în celulă și transmite-i că are câteva ore să-și bage mințile-n cap. Când îl aducem înapoi vrem informații palpabile, nu jurnalistică și literatură.”

******************************************

Se apropiau de locație, semnalul radiolocatorului rămăsese fix de câteva ore bune și era din ce în ce mai puternic. Ordinul era clar, odată ajunși nu le scapă nimeni, viu sau mort. Mașina de teren trecu pe lângă un avion înfipt cu botul într-un copac și deodată zăriră o clădire izolată, destul de bine camuflată. Midna fu prima care urcă până la intrare. Ajunsă în fața ușii, apucă mânerul și trage cu greutate ușa metalică. Pe scări se auzeau urcând în grabă, cu pași grei, mai multe persoane. Intrară, dar locația era părăsită. „Aici trebuie să fie, căutați cu atenție”, îl auzi pe operatorul radarului. Zări pe masă un telefon făcut bucăți.
„Ahaaaa! Așa cum bănuiam”, zise ținând în palmă un microtransmițător purtând o siglă bine cunoscută... „Nu le-a luat mult să descopere că sunt monitorizați”. Iar le scăpaseră de puțin. Deschise canalul de comunicare directă cu Șeful.
- „Recepție, aici Midna, permiteți să raportez. Am găsit transmițătorul, dar era compromis, subiecții l-au descoperit și au părăsit locația, nu mai sunt monitorizați. După urmele lăsate nu par a fi prea mulți, poate vreo 5. Așteptăm noi ordine. Over.”
- „Bine Midna, întoarceți-vă la bază. Over.”
Șeful începea să-și piardă răbdarea. De fiecare dată cu un pas în urmă. Dar nu-și jucase ultima carte. Dacă informația otrăvită ajunsese la destinație, nici nu mai era nevoie să-i urmărească, vor veni singuri la el.

*****************************************

Sună ceasul, dar nu dorm. Abia am ajuns în celulă, nici nu am apucat să mă întind. E deja o nouă zi. Bifez și trec la flotări. ...88, ...89, ...90. Și încă 5 cu bătaie, azi simt că e o zi specială. Încă sunt tulburat de ce am realizat mai devreme. Toate informațiile duc la o singură concluzie: a început prigoana împotriva scrisului și scriitorilor. Iar eu am fost smuls și adus direct în mijlocul conflictului. Din fericire testul meu a funcționat. Așa cum bănuiam, ăștia sunt simpli executanți, ei caută persoane, nu scriitori și stilouri. Le-am pus în față adevărul și ei au crezut că-mi bat joc de ei. Sper că ceilalți nu s-au lăsat orbiți de înverșunare și n-au ieșit la luptă cu alte arme decât stilourile. Trebuie să realizeze că fiecare dintre ei are un stilou care poate oricând deveni STILOUL. Apărătorul scrisului. Mentalistul pare că a înțeles, continuă să scrie fără încetare. Mi-i închipui pe fiecare, undeva la adăpost, răspunzând unul câte unul chemării acestuia și scriind. Fără să se lase prinși atât de stupid ca mine. Dacă vor continua suficient de mult, până la urmă alții le vor lua exemplul. Oamenii vor începe să scrie. Vor începe în eRomânia, vor continua în eWorld și generație după generație vor menține viu scrisul. Îmi promit că dacă scap de aici, așa voi proceda. Pfuai, ce optimist sunt, de fapt e imposibil să mai scap de aici. De unul singur n-am nicio șansă, iar „acoliții” mei e clar că n-au nicio treabă cu mine, altfel m-ar fi contactat până acum.

*****************************************

DirectX, Dragoş, Pantera, Dani și Briga s-au echipat și au pornit la drum. Apelând din prieten în prieten până la urmă făcuseră rost și de mașină, o furgonetă militară. Erau pe drum de vreun sfert de oră când îi prinse din urmă conform înțelegerii și îi claxonă.
- „Hello guys, eu sunt Adinushk”, se prezentă jovial tânăra de la volan. „Haideți sus!”
Cei cinci se uitau nedumeriți unul la altul. Se așteptau la cineva mai... experimentat. Briga se dezmetici primul și mârâi amenințător:
- „Parola!”
- „Phoenix will rise!”, spuse Adinushk într-o engleză impecabilă, conform consemnului primit.
- „Ea e”, spuse Dani. „Recomandările sunt excelente, deci trebuie să avem încredere”. Se prezentară scurt fiecare, deși renumele îi cam preceda, şi tânăra părea că știe deja cu cine are de-a face. Dani sui în cabină și restul în spate. Dani îi descrise pe scurt cum planul era să facă o oprire într-un fort unde știau că era ținut prizonier un alt prieten. Pe drum Adinushk dovedi o dată în plus că era exact omul de care aveau nevoie: era din partea locului și îi duse rapid la destinație, deși folosise mai mult drumuri lăturalnice.
Odată ajunși, o lăsară pe tânără în mașină cu instrucțiuni precise și porniră la treabă. Intrarea în fort nu a fost grea, era păzită doar de un soldat, şi și ăla pe jumătate beat.
În clădirea principală, alarma începu să clipească silențios pe monitor. Un operator îl avertiză instantaneu pe Șef și acesta începu să latre alert ordine. Agenții își ocupau posturile prestabilite. Se întoarse să privească la camerele de supraveghere simțind că în sfârșit norocul îi zâmbește. Ce frumos au intrat în capcana atent pregătită! Doar câțiva pași până la ordinul de asalt...
Îndreptându-se spre temnițe, cei cinci au auzit o voce cântând „În păduuuurea de la strungă, hei...”. Era semnalul de alarmă prestabilit cu Adinushk. O clipă rămaseră pe loc, indeciși. În clipa următoare însă se hotărâră repede, când o mulțime de uși și ferestre se deschiseră și agenții își făcură apariția în cadrul lor.
„Nu aveți scăpare, predați-vă acum!” se auzi dintr-o portavoce...


Capitolul al XI-lea: History is Yours to (re)Write
(continuare de Adinushk)

„Niciodată”, spuse Dani! „Românii nu se predau!”

În aceeași clipă, ca la un semnal, gloanțele începură să zboare bezmetice prin cameră, în toate direcțiile. Deși agenții erau mai mulți și mai bine înarmați, românii erau maeștrii în arta războiului, ca să nu mai spunem destul de zen. Însă, învățați să dea tot ce au pe câmpul de luptă, au împărțit gloanțe încoace și încolo, fără să stea prea mult pe gânduri. DirectX fu primul care rămase fără muniție, iar Briga pricepu că și a lui era pe sfârșite. Situația nu arăta bine, iar tunetul gloanțelor se mai liniști. Fără muniție erau pierduți. Și totuși... în lipsa zgomotului asurzitor, un cântec se auzea din ce în ce mai tare și din ce în ce mai aproape.

„...Oleleu, ciocoi, bogate, hei...
Ici de-i trece din păcate, hei...
Să-ţi arunc doi glonţi în spate, hei...”

De-odată, unul dintre agenți căzu cu fața la pământ, iar impactul loviturii învălui camera într-un nor de praf. Timpul se opri pentru o secundă.

„Măi voinici cu spete late, n-aveți puștile-ncărcate!”, zise Adinushk râzând și le aruncă fiecăruia câte o armă Q7. „Astea sunt de la Eclipseanu. Aveți grijă de ele!”

Agenții n-au avut nici o șansă. După încă o rundă scurtă, toți erau întinși la pământ, trimiși în lumea viselor. Românii aveau o alegere de făcut – veniseră cu scopul de a salva Subiectul, însă era clar că sunt depășiți numeric, chiar dacă agenții ăia păreau să fie clone fără minte și fără putere, nu soldați adevărați.

Pantera le întrerupse șirul gândurilor:
„Băieți...? Um... suntem urmăriți,” zise arătând la camera de supraveghere minusculă din colțul camerei, îndreptată direct spre ei.
„Glumești?”, întrebă Adinushk. „Eu m-am antrenat în World at War, am o armă secretă. Ferește-te, că-i dau cu Antiscout”, spuse fata uitându-se la camera de supraveghere și trase trei focuri de armă direct în obiectiv.

„Aici!”, se auzi un strigăt dintr-o cameră învecinată. L-au recunoscut după voce – era Roman Daco. Ușa era blocată, însă Briga o trânti la pământ cu o lovitură de picior. „Am crezut că ați uitat de mine. Sau că v-au omorât ăștia.” Când îl văzură, bătut și legat cu sfori groase de un scaun, într-o cameră întunecată și rece, nu mai știau cum să îl dezlege mai repede. În acel moment își dădură seama că nici unul nu avea un cuțit la el.
„Serios? Veniți să mă scăpați... cu mâinile în buzunar? Tot eu trebuie să salvez situația?! Buzunarul stâng, în interior. Repede!” Dragoș băgă mâna printre sfori și scoase din buzunarul hainei stiloul cu peniță de aur. Ce șurubelniță sonică? Stiloul ăsta scria destine, teleporta oamenii în timp și tăia prin orice material cunoscut omului, așa că în doi timpi și trei mișcări Subiectul era liber.

****************************************

Era vineri pe la prânz. Soarele strălucea puternic, anunțându-și revenirea după o iarnă lungă și grea. Departe de zona de luptă, orașul era leneș și liniștit, de parcă războiul ar fi existat într-un alt univers, unul paralel, care nu avea nici o legătură cu realitatea. Adinushk stătea la geam cu o cană de cafea în mână, uitându-se în zare. Timpul stătea în loc și singurul sunet era făcut de cafeaua cu lapte sorbită încet pentru că era prea fierbinte.

BRRRRRRRRRRIIIIIIIINNNNNNGGGGGGG!!!! Se auzi ușa. Cine era? Nu aștepta pe nimeni. Era poștașul, care îi înmână un pachet mult prea greu pentru dimensiunea lui. Un gând îi trecu prin minte – ar fi putut fi o bombă. Ha! Ce glumă bună! Nu era ea suficient de periculoasă pentru sistem. Rupse cu nerăbdare straturile de hârtie care împachetau conținutul prețios și dădu imediat de comoara ascunsă: O cutie mică, lunguiață și subțire, și niște foi strânse cu o sfoară. O carte? Nu... Dar găsi o scrisoare.

„Dragă Adinushk,

Vreau să îți mulțumesc pentru că ai adus echipa la mine. Sunt ferm convins că cineva m-ar fi salvat, dar mă bucur că ați fost voi. Drept mulțumire, vreau să îți încredințez manuscrisul istoriei noastre care încă se scrie și Stiloul care duce flacăra literaturii mai departe. Ăștia vor să ne ia scrisul! Scrie, Adinushk, scrie!

Cu drag,
Roman Daco”

„Cu plăcere, dar what the faaaaac...? Ăștia vor să ne ia scrisul? Ăștia? ĂȘTIA??????!!!!!” Ea era ăștia. Era agent dublu – lucra pentru Cel-al-cărui-nume-nu-trebuia-menționat. „Ăștia, auzi. Hai că asta-i bună.” Luă paginile și se puse pe citit – era o zi numai bună de lenevit în pat cu o carte. Sau un manuscris.

Citi totul pe nerăsuflate, capitol după capitol, cuvânt cu cuvânt, trecând încă o dată prin pasajele preferate. Cea mai bună parte era evident, cea în care Lucia și Danidanam le arată unor securiști ce înseamnă să lovești ca o fată. „eRomanian fan-fiction. Well, I’ll be damned”, se gândi, puțin enervată că o dăduse pe engleză, deși făcea mari eforturi să își păstreze limba română cât se poate de pură.

Pe ultima pagină erau comentarii făcute de Mentalist care era de departe cel mai înfocat scriitor și cel mai avid consumator de presă:

Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted

Ăștia.

******************************************

Fu trezită de o lumină orbitoare urmată de un zgomot asurzitor, de parcă Soarele s-ar fi prăbușit pe Pământ. Pentru o secundă se gândi dacă nu asta s-a întâmplat. Evident că nu, totul ar fi dispărut într-o clipă. O bombă?! Se grăbi la fereastră. Geamurile care dimineață sclipeau curate erau acum acoperite de praf. Le deschise – pe stradă, lumea alerga haotic, speriată. Atmosfera era încărcată de disperare și smog. Ce se întâmplase?

Toate megafoanele din oraș piuiră în același timp. „Atenție! Suntem invadați! Guvernul eRomâniei declară stare de urgență! Civilii sunt sfătuiți să se adăpostească înăuntru, departe de ferestre, până când pericolul va trece. Toți soldații sunt chemați la posturi! Repet, suntem în stare de urgență!”

Croații profitaseră de conflictul intern pentru a-i lua prin surprindere. Planul lor era să se infiltreze într-o unitate militară ca să asigure o lovitură din interor, sincronizată cu un atac aerian puternic, care trebuia să distrugă linia de apărare a românilor în timp record. După asta aveau să profite de panica instaurată pentru a prelua puterea și aveau să transforme eRomânia într-o dictatură cu conducere eCroată. Planul era deja în desfășurare, iar timpul era de partea lor.

Dacă civilii erau îngroziți, Președintele eRomâniei stătea calm în biroul lui și aștepta. Croații aveau arme atomice, dar el avea ceva mai bun – o echipă de super-eroi. Clădirea se clătină puțin când avionul ateriză pe acoperiș. Ajunseseră. The He-Ro Team era aici. La un „Cling!” ușile liftului se deschiseră și cei trei magnifici îl salutară la unison.

Han Yolo – De departe cel mai experimentat pilot al eLumii, Han era un vânător înfocat chiar și pe timp de pace. Vâna medalii și vânători de medalii deopotrivă, și deși de-a lungul vremii mulți au îndrăznit să-l provoace la duel, nimeni nu reușise să îl învingă. Ba mulți s-au și sinucis după ce el le-a luat nu doar medalia, ci și pofta de viață, lăsându-i fără batoane și fără demnitate. Deși lupta și la sol, Han era vedeta cerului – făcea mai multe distrugeri în luptele aeriene decât țări întregi la un loc.

Praz Bae – Nu se știa dacă Praz era cel mai bogat cetățean al eLumii, însă toată lumea vorbea despre averea lui – ce are, cât dă, de ce dă, cui dă, cât ia înapoi. Pe Praz nu îl intersau bârfele și nici pixelii – dădea cu ei încoace și încolo, după plac. Era superputerea lui – presăra niște pixeli pe câmpul de luptă și chema la bătălie toți soldații: mari, mici, morți, străini, chiar și inamici; toți veneau să lupte la ordinele lui.

CornelBewbs – Dacă ar fi existat un Minister de Entertainment, Cornel ar fi fost ales Ministru lună de lună. Misiunea lui era să binedispună românii în fiecare dimineață, iar asta îi ocupa mult timp deoarece era un domeniu foarte competitiv care cerea multă cercetare. Însă deși avea un Doctorat în Bunădispoziție, mai avea și alte talente „ascunse” – era Comandant al Forțelor Aeriene Române și mare hacker. Sau programator, ceva.

„Băieți, știți ce să faceți! Țara contează pe voi!”
„Da, să trăiți!”

Nu era timp de ședințe; trebuia să acționeze rapid.

Han fugi la avion și plecă – trebuia să conducă flota de avioane a eRomâniei. Deși era o vânătoare la nivel înalt, aviația croată nu avea nici o șansă în fața lor. Cornel își scoase computerul și, din biroul Președintelui, îndemnă soldații FAR să urmeze ordinele Comandantului secund, Titziano. După ce dădu ordinul, porni un script care virusă computerele armatei croate, întrerupându-le mijloacele de comunicare. La sol, Praz sparse pușculița și, aruncând cu pixeli fără număr, ridică în câteva minute o mare de soldați căreia nu i se putea împotrivi nici o alianță de forțe armate, cu atât mai puțin cea a unei singure țări.

Văzând cu ce se confruntă, Croații trecură repede din ofensivă în apărare. Nu aveau șanse să scape – atacați atât la sol cât și în aer, făcură cale întoarsă cât putură de repede, încercând o lovitură asupra Bulgariei. Dar, odată trezită, armata Română nu avea să se retragă ușor. Soldații îi urmară pe invadatori dincolo de graniță și apărară Bulgaria ca pe propria țară. Iar croații s-au retras învinși, dar totuși bucuroși că au scăpat fără să fie urmați de români. Tremurau de frică amintindu-și ce li se întâmplase ungurilor cu câteva săptămâni înainte.

****************************************

BRRRRRRRRRRIIIIIIIINNNNNNGGGGGGG!!!! Ușa. Din nou? Se frecă la ochi. Ce zi era? Adormise. Visase. Leapșa asta. Unde se termina ficțiunea și unde începea realitatea? BRRRRRRRRRRIIIIIIIINNNNNNGGGGGGG!!!! „Gata, gata! Vin acum!” „Omul ăsta n-are chill. Cine o mai fi de data asta?” Deschise ușa încet. Era Nutriționistul!

„Ai zis că pot veni oricând. M-am gândit că vineri e o zi bună pentru vizită. Am adus brioșe. Și trebuie să vorbim... Ai auzit pe cine a prins ieri Securitatea?”


Capitolul al XII-lea: Călător în Viaţă
(continuare de Nutritionistul)

Adinushk era în pijamale negre, cu sigla Batman tronând deasupra toracelui. Părul ei era vâlvoi, mișcându-se în armonie cu mișcările ei de potrivire a ochelarilor negri. Era uimită, nu-l mai văzuse pe Nutriționistul de trei ani. A deschis ușa, poftindu-l înăuntru printr-un gest tandru al mâinii ei.

- „M-ai prins destul de nepregătită. Chiar credeam că ai uitat de invitația mea. Așteaptă-mă te rog în sufragerie, cât timp mă aranjez nițel la baie.”
- „Ai tot timpul la dispoziție, deși cred că arăți minunat așa!”

Adinushk se încruntă, apoi râse şi plecă la baie. Nutriționistul își așeză sacoul negru cu însemnele Securității pe spătarul scaunului, cu spatele la geamul din sufragerie. Puse brioșele preferate de Adinushk pe două farfuriuțe, și luă și două lingurițe din serviciul ei de ceai aflat în vitrina din lemn negru. Imediat ieși Adinushk din baie cu o cămașă roşie și blugi albaștri, cu părul mai netezit și cu ochelarii curați.

- „Nu știu cum de ți-ai dat seama că sunt brioșele mele preferate!”
- „E, na, știu și eu câte ceva... Așează-te, te rog, avem de discutat.”

Adinushk se așeză confortabil pe scaunul cu burete, urmărindu-l pe Nutriționist cum mișuna prin cameră, deconectând telefonul din priză și spărgând receptorul. Era telefonul ce-l primise de la bunica ei, însă înghiţi în sec, având încredere în acțiunile lui, un pilon al rezistenței infiltrate în odioasa Securitate. Un director de informații interguvernamentale între miniştrii aflați la conducere și Securitate.

- „Îmi pare rău pentru telefonul bunicii, dar știi că era necesar.”

Securitatea era o caracatiță odioasă, acarpând toate instituțiile statului. Toate mijloacele de comunicare, toată media, toate ordinele treceau prin filtrele securității, eliminând orice cuget liber, orice rezistență prin eliminarea individului și trecerea lui în damnatio memoriae. Așa de puternică era Securitatea, încât puțini i se împotriveau...

Nutriționistul se așează în stânga lui Adinushk, vizibil îngândurat.
- „Mi-a venit vremea rezistenței. Belzebut și-a revenit. Mentalist de Bucovina a fost găsit ieri scriind despre conducerea iminentă la dezastru a creației literare prin modulul media. Drept rezultat a fost găsit și încarcerat în alt fort, de data asta în Munții Bucegi. Prin informatorul meu, mi-a transmis că a rezistat torturii inumane și că secretul nostru e în siguranță.”
- „Dar Lucia? Nu e acolo în spital, cu Belzebut?”
- „Am dispus ca ei doi să fie transferați la un alt spital unde comunicarea cu Securitatea se face greoi, prin faptul că nu există decât un telefon într-un spital de munte, cu căderi dese ale cablului de telefon. Ceea ce ei nu știu e că ei sunt de fapt transportați spre fosta mea clinică de nutriție de colegii noştri din rezistență.”
- „Mă mir cum de nu te-au prins încă, după atâtă timp. Și mai ales că îți amintești de invitația mea...”
- „Dragă, îmi pare extraordinar de rău că nu am ținut legătura în acești 3 ani. Însă sunt mândru de tine și de ceilalți, pentru salvarea lui Roman Daco. Ai un rând de haine civile?”

Pe Adinushk o uimi întrebarea Nutriționistului, dar se dezmetici repede, fugind în cameră. Scoase un rând de haine ce îi aparținuse tatălui ei. Nutriționistul luă hainele și se scuză, schimbându-se în camera alăturată. După două minute, Nutriționistul ieși cu un fes şi cu ochelari, îmbrăcat într-o cămașă de lână albastră și niște blugi verzi.

- „Acum mergem la ascunzătoarea noastră, unde se află Dani, Briga, Dragoş, DirectX, Pantera și Roman Daco?”
- „Da, dar mai întâi să mergem la mașina mea, că am surprize pentru ei”, zise Nutriționistul, făcând cu ochiul.
- „În regulă, să-i dăm bătaie!”

Cei doi plecară din apartament, lăsând în urmă manuscrisul primit de Adinushk deschis, putând fi citit cuprinsul.
În parcarea blocului B152 din București, Nutriționistul scoase patru geamantane mari din piele maro și le încărcă în mașina Adinushkăi, acum curată după salvarea lui Roman. La sfârșit Nutriționistul lăsă o bombă artizanală cu cronometrul setat la 45 secunde, apoi încuie maşina gândindu-se de ce naiba mai face asta. Apoi urcă în mașina Adinushkăi.

- „Hai să revedem prietenii noștrii, abia aștept să le văd reacţiile când vor vedea surprizele!”
- „Damn sure, let’s go!”

În urma lor se auzi o explozie, ștergând orice urmă a lor...

****************************************

Odată ajunși la ascunzătoare, cei doi se dădură jos din furgoneta militară a Adinushkăi, își luară geamantanele și intrară în ascunzătoare. Adinushk intră fără probleme, însă când Nutriționistul o urmă, Briga şi DirectX îl trântiră la pământ.

- „Cine eşti?”, tună Dragoș, ținând pistolul îndreptat spre el.

Nutriţionistul doar mormăi ceva. Mormăia din pricina faptului că gura lui era acoperită de brațul lui Briga.

- „Briga, lasă-l să vorbească, doar nu vrei să-l omorâm direct!”, urlă Pantera.
- „E Nutriționistul”, strigă Adinushk.
- „Vincit omnia veritas”, șopti Nutriționistul.
- „Verba volant, scripta manet”, șopti Roman Daco.
- „E de-al nostru”, zise Dani. „Mentalist mi-a zis că este unul de-al nostru infiltrat la nivel înalt, însă niciodată nu am crezut. Până acum.”

Briga slăbi strânsoarea. Dragoș puse pistolul în vestă. Dani se apropie de Nutriționist, parcă își amintea când îi povestise Mentalist despre el de parcă era ieri. Pantera însă întrebă:
- „Ce sunt în valizele astea?”

Nutriționistul le deschise pe rân😛
- „Pentru DirectX: o mitralieră care trage 400 de gloanțe pe secundă și muniția necesară pentru 30 de secunde, doar atâta muniție am putut îndesa în valiză. Pentru Briga, în a doua valiză, am adus o drujbă cu lanț din titan. În restul valizelor sunt muniție, echipamente și merinde.

****************************************

Dintr-o dată, ușa primi bubuituri. Dragoș deschise ușa. Era Highfather:
- „Putem merge să-i luăm şi pe restul?”


Capitolul al XIII-lea: No man left behind!
(continuare de Highfather)

Cum am intrat pe uşă şi i-am văzut din nou pe colegii mei de tranşee din interminabilul război cu securitatea, m-a lovit o stare profundă de nostalgie. Prin câte am trecut împreună şi încă suntem aici, pe baricade, înfruntând soarta pe care vor să ne-o contureze securiştii...

- „Bună ziua, băieţi! Mă bucur să văd că încă luptaţi cu stoicism împotriva acestei molime care ne-a cuprins ţara, dar trebuie să mergem să îl salvăm pe Mentalist; a fost capturat şi este ţinut într-o închisoare de maximă securitate în Munţii Bucegi. Adunaţi tot armamentul pe care îl aveţi, o să fie o luptă pe cinste, în care fiecare glonţ va conta.”
- „Bine ai revenit printre noi, Highfather”, îmi zise Dani, emanând acea aură puternică de optimism. „Ce spuneţi băieţi, sunteţi gata să tăbăcim nişte dosuri de securişti?”

Toţi zâmbiră în timp ce-şi adunau genţile pline cu vârf de arme şi muniţie, şi le încărcau în autoblindatul cu care venisem. Un oftat adânc mă cuprinse ştiind că urma să mergem iar într-o misiune imposibilă din care era posibil să nu ne mai întoarcem; contemplând toate aventurile prin care am trecut, mă gândeam câte oare vom mai înfrunta până vom reuşi să ieşim din strâmtoarea sufocantă a securităţii...

După un drum lung şi ostenitor am ajuns la destinaţia noastră, un buncăr blindat împânzit de soldaţi, o fortăreaţă ce părea impenetrabilă...
- „Clădirea aceasta a aparţinut naziştilor în cel de-al doilea război mondial, fiind un lagăr de concentrare. Din câte am înţeles de la informatorul meu, se pare că deţinuţii au reuşit să sape un tunel secret pentru a evada, care duce către celulele din mijlocul închisorii, unde probabil este ţinut Mentalistul”, spuse Nutriţionistul în timp ce descărca genţile cu armament.
- „Văd o moară dărăpănată în apropiere, este posibil să fie capătul celălalt al tunelului, să mergem să investigăm”, spuse Directx încărcându-şi carabina Q7. „Ascudeţi maşina, nu trebuie să dăm inamicului de ştire că suntem aici!”

Moara era în paragină, uşa aproape că a căzut când am pus mâna s-o deschid... Lângă sobă, la finalul unui covor mai prăfuit decât deşertul din Sahara, se zărea mânerul unei trape către pivniţă. Am intrat înăutru şi văzând că unul din pereţi era de lemn, m-am dus şi l-am ciocănit; suna a gol, fusese astupat, m-am uitat zâmbind către Dani:
- „Ajutaţi-mă să dărâm acest perete, tunelul trebuie să se afle în spatele său; e timpul să ne aducem prietenul acasă!”

Străbăturăm un şir lung de galerii şi pasaje, era ca un labirint acolo jos. După un drum lung, exact când credeam că ne-am rătăcit, am văzut o lumină fadă care se strecura prin tavan; am ajuns la destinaţie. Trapa era suficient de încăpăţânată, ne-a trebuit toată forţa să o ridicăm; deasupra ei erau depozitate nişte cutii, eram în ceea ce părea a fi o magazie. Imediat cum am urcam am auzit nişte voci certându-se pe un pariu pus la table; erau gardienii care stăteau de pază; am ajuns unde trebuia. Îi fac semn lui Directx să încarce arma, îi trântesc un picior uşii şi o rafală de gloanţe îi culcă la pământ pe gardienii noştri.
În cădere, unul dintre ei reuşi să apese butonul de alarmă, şi brusc, toată închisoarea era în stare de alertă. Sirenele răsunau peste tot, în timp ce noi alergam către celule. Un puhoi de gardieni umplură holul din faţa noastră şi imediat cum urma să dăm drumul unei ploi de gloanţe, o voce răsună din spatele lor:
- „Dacă nu vreţi să vă luaţi prietenul într-un coşciug, vă sugerez să lăsaţi armele jos, altfel îl voi face să înghită nişte plumb”, strigă şeful lor târându-l pe Mentalist cu un pistol la tâmplă. „Ştiam că veţi veni la un moment dat, era doar o chestiune de stat la pândă şi aşteptat; Securitatea are multe întrebări şi după ce voi termina cu voi, veţi ciripi precum privighetorile. Capăt de drum băieţi, sunteţi înconjuraţi!”

Celula în care ne închiseră părea fără scăpare; înăuntru era beznă totală, o uşă metalică fiind singura cale de acces; afară se auzeau doi gardieni stând de vorbă. Pe feţele colegilor mei se citea deznădejdea, cu toţii credeau că până aici ne-a fost. Toţi, în afară de mine:
- „Heh, ăştia chiar cred că ne-au venit de hac, dar au făcut o mare greşeală închizându-ne pe toţi în acelaşi loc! Îmi pare rău băieţi, chiar ţineam la plombele astea, dar nu voi lăsa pe nimeni să ne ia scrisul!”

Toţi se uitau la mine cu stupoare, crezând că probabil mi-am pierdut minţile văzând cum mă chinuiam să-mi scot 2 dinţi; ceea ce nu ştiau ei era că îmi montasem „ieşiri de urgenţă” în ei. De când molima securităţii s-a răspândit în toată ţara, am ştiut mereu că va veni o vreme când voi ajunge la ananghie, aşa că mi-am luat măsuri de siguranţă. Într-unul din dinţi mi-am plombat o dinamită suficient de puternică cât să dărâme un zid, iar în celălalt o capsulă cu un gaz imobilizant lichefiat, plombele fiind prinse cu siguranţe de cavitatea dentară, pentru a putea fi desprinse.

- „Daţi-vă la o parte, lipiţi-vă de zid, atmosfera o să se încingă repede aici!”, i-am avertizat pe colegii mei, în timp ce am aruncat plomba cu fiola de gaz între cei doi gardieni, care au căzut imediat la pământ, apoi am izbit dintele exploziv de uşa metalică şi aceasta s-a prăbuşit în faţa noastră.
- „Mereu am râs de paranoia ta, nu aş fi crezut vreodată că asta ne va fi salvarea noastră”, îmi spuse Nutriţionistul, şocat de ce văzuse...
- „Repede, magazia cu tunelul prin care am venit trebuie să fie imediat după holul din dreapta, să plecăm de-aici până nu descoperă că am evadat!”
Cum ieşirăm pe uşa de la moară, s-a declanşat alarma în închisoare; am fugit către maşina ascunsă în pădure şi, nici bine nu am apucat să ne tragem sufletul, că telefonul din torpedo a început să sune...

- „Asta e linia de urgenţă, trebuie să fie Sf petru III”, spusei deschizând repede sertarul.


(Va urma...)