Leapșa literară - History is Yours to (re)Write [11]

Day 3,386, 13:18 • Published in Romania Romania • by Adinushk
(some song)

„Nu aveți scăpare, predați-vă acum!” se auzi dintr-o portavoce...

„Niciodată, spuse Dani! Românii nu se predau!”

În aceeași clipă, ca la un semnal, gloanțele începură să zboare bezmetice prin cameră, în toate direcțiile. Deși agenții erau mai mulți și mai bine înarmați, românii erau maeștrii în arta războiului, ca să nu mai spunem destul de zen. Însă, învățați să dea tot ce au pe câmpul de luptă, au împărțit gloanțe încoace și încolo, fără să stea prea mult pe gânduri. DirectX fu primul rămase fără muniție, iar Briga pricepu că și a lui era pe sfârșite. Situația nu arăta bine, iar tunetul gloanțelor se mai liniști. Fără muniție erau pierduți. Și totuși... în lipsa zgomotului asurzitor, un cântec se auzea din ce în ce mai tare și din ce în ce mai aproape.

... Oleleu, ciocoi, bogate, hei...
Ici de-i trece din păcate, hei...
Să-ți arunc doi glonți în spate, hei...

De-odată, unul dintre agenți cade cu fața la pâmânt, iar impactul loviturii învăluie camera într-un nor de praf. Timpul se oprește pentru o secundă.

„Măi voinici cu spete late, n-aveți puștile-ncărcate!” Zise Adinushk râzând și le aruncă fiecăruia câte o armă Q7. „Astea sunt de la Eclipseanu. Aveți grijă cu ele!”



Agenții n-au avut nici o șansă. După încă o rundă scurtă, toți erau întinși la pământ, trimiși în lumea viselor. Românii aveau o alegere de făcut – veniseră cu scopul de a salva Subiectul, însă era clar că sunt depășiți numeric, chiar dacă agenții ăia păreau să fie clone fără minte și fără putere, nu soldați adevărați. Pantera le întrerupse șirul gândurilor:

„Băieți...? Um... suntem urmăriți,” zise, arătând la camera de supraveghere minusculă din colțul camerei, îndreptată direct spre ei.

„Glumești?” Întrebă Adinushk. „Eu m-am antrenat în World at War, am o armă secretă. Frește-te, că-i dau cu Antiscout,” spuse fata uitându-se la camera de supraveghere și trage trei focuri de armă direct în obiectiv.

„Aici!” se auzi un strigăt dintr-o cameră învecinată. L-au recunoscut după voce – era Roman Daco. Ușa era blocată, însă Briga o trânti la pământ cu o lovitură de picior. „Am crezut că ați uitat de mine. Sau că v-au omorât ăștia.” Când îl văzură, bătut și legat cu sfori groase de un scaun, într-o cameră întunecată și rece, nu mai știau cum să îl dezlege mai repede. În acel moment își dătură seama că nici unul nu avea un cuțit la el.

„Serios? Serios. Veniți să mă scăpați... cu mâinile în buzunar? Tot eu trebuie să salvez situația?! Buzunarul stâng, în interior. Repede!” Dragoș băgă mâna printre sfori și scoase din buzunarul hainei stiloul cu peniță de aur. Ce șurubelniță sonică? Stiloul ăsta scria destine, teleporta oamenii în timp și tăia prin orice material cunoscut omului, așa că în doi timpi și trei mișcări Subiectul era liber.

---

Era vineri pe la prânz. Soarele strălucea puternic, anunțându-și revenirea după o iarnă lungă și grea. Departe de zona de luptă, orașul era leneș și liniștit, de parcă războiul ar fi existat într-un alt univers, unul paralel, care nu avea nici o legătură cu realitatea. Adinushk stătea la geam cu o cană de cafea în mână, uitându-se în zare. Timpul stătea în loc și singurul sunet era făcut de cafeaua cu lapte sorbită încet pentru că era prea fierbinte.

BRRRRRRRRRRIIIIIIIINNNNNNGGGGGGG!!!! Se auzi ușa. Cine era? Nu aștepta pe nimeni. Era poștașul care îi înmână un pachet mult prea greu pentru dimensiunea lui. Un gând îi trecu prin minte – ar fi putut fi o bombă. Ha! Ce glumă bună! Nu era ea suficient de periculoasă pentru sistem. Rupse cu nerăbdare straturile de hârtie care împachetau conținutul prețios și dătu imediat de comoara ascunsă: O cutie mică, lunguiață și subțire și niște foi strânse cu o sfoară. O carte? Nu... Dar găsi o scrisoare.

„Dragă Adinushk,

Vreau să îți mulțumesc pentru că ai adus echipa la mine. Sunt ferm convins că cineva m-ar fi salvat, dar mă bucur că ați fost voi. Drept mulțumire, vreau să îți încredințez manuscrisul istoriei noastre care încă se scrie și stiloul care duce flacăra literaturii mai departe. Ăștia vor să ne ia scrisul! Scrie, Adinushk, scrie!

Cu drag,
Roman Daco”



„Cu plăcere, dar what the faaaaac...? Ăștia vor să ne ia scrisul? Ăștia? ĂȘTIA??????!!!!!” Ea era ăștia. Era agent dublu – lucra pentru Cel-al-cărui-nume-nu-trebuia-menționat. „Ăștia, auzi. Hai că asta-i bună.” Luă paginile și se puse pe citit – era o zi numai bună de lenevit în pat cu o carte. Sau un manuscris.

Cuprins:

I. DirectX - dust in the wind
II. Mentalist de Bucovina - Despre Viaţa în eViaţă
III. Danidanam - Dust in the wind 2
IV. Osama Bri Gadier - Leapsa & The eXpendables 2.0.
V. belzebut cel crunt - S-a aprins lumina,...
VI. Lucia38 - Un nou început (?)
VII. belzebut cel crunt - Leapsa & Prietenii Luciei
VIII. Dragos1976 - Who da f**k is Pepe
IX. blackpanther76 - Dust in the wind (Uprising)
blackpanther76 - Dust in the wind (Uprising) II
X. Roman Daco - Dust in the wind - Intermezzo

Citi totul pe nerăsuflate, capitol după capitol, cuvânt cu cuvânt, trecând încă o dată prin pasajele preferate. Cea mai bună parte era evident, cea în care Lucia și Danidanam le arată unor securiști ce înseamnă să lovești ca o fată. „eRomanian fan-ficion. Well, I’ll be damned,” se gândi, puțin enervată că o dătuse pe engleză deși făcea mari eforturi să își păstreze limba română cât se poate de pură.

Pe ultima pagină erau comentarii făcute de Mentalist care era de departe cel mai înfocat scriitor și cel mai avid consumator de presă:

Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted
Comment deleted

Ăștia.

---

(some other song)

Fu trezită de o lumină orbitoare urmată de un zgomot asurzitor, de parcă Soarele s-ar fi prăbușit pe Pământ. Pentru o secundă se gândi dacă nu asta s-a întâmplat. Evident că nu, totul ar fi dispărut într-o clipă. O bombă?! Se găbi la fereastră. Geamurile care dimineață sclipeau curate erau acum acoperite de praf. Le deschise – pe stradă, lumea alerga haotic, speriată. Atmosfera era încărcată de disperare și smog. Ce se întâmplase?

Toate megafoanele din oraș piuiră în același timp. „Atenție! Suntem invadați! Guvernul eRomâniei declară stare de urgență! Civilii sunt sfătuiți să se adăpostească înăuntru, departe de ferestre, până când pericolul va trece. Toți soldații sunt chemați la postruri! Repet, suntem în stare de urgență!”

Croații profitaseră de conflictul intern pentru a-i lua prin surprindere. Planul lor era să se infiltreze într-o unitate militară ca să asigure o lovitură din interor sincronizată cu un atac aerian puternic care trebuia să distrugă linia de apărare a românilor în timp record. După asta aveau să profite de panica instaurată pentru a prelua puterea și aveau să transfore eRomânia într-o dictatură cu conducere eCroată. Planul era deja în desfășurare iar timpul era de partea lor.

Dacă civilii erau îngroziți, Președintele eRomâniei stătea calm în biroul lui și aștepta. Croații aveau arme atomice, dar el avea ceva mai bun – o echipă de super-eroi. Clădirea se clătină puțin când avionul ateriză pe acoperiș. Ajunseseră. The He-Ro Team era aici. La un „Cling!” ușile liftului se deschiseră și cei trei magnifici îl salutară la unison.



Han Yolo – De departe cel mai experimentat pilot al eLumii, Han era un vânător înfocat chiar și pe timp de pace. Vâna medalii și vânători de medalii deopotrivă și deși de-a lungul vremii mulți au îndrăznit să-l provoace la duel, nimeni nu reușise să îl învingă. Ba mulți s-au și sinucis după ce el le-a luat nu doar medalia, ci și pofta de viață, lăsându-i fără batoane și fără demnitate. Deși lupta și la sol, Han era vedeta cerului – făcea mai multe distrugeri în luptele aeriene decât țări întregi la un loc.

Praz Bae – Nu se știa dacă Praz era cel mai bogat cetățean al eLumii, însă toată lumea vorbea despre averea lui – ce are, cât dă, de ce dă, cui dă, cât ia înapoi. Pe Praz nu îl intersau bârfele și nici pixelii – dătea cu ei încoace și încolo, după plac. Era superputerea lui – presăra niște pixeli pe câmpul de luptă și chema la bătălie toți soldații: mari, mici, morți, străini, chiar și inamici; toți veneau să lupte la ordinele lui.

CornelBewbs – Dacă ar fi existat un Minister de Entertaintment, Cornel ar fi fost ales Ministru lună de lună. Misiunea lui era să binedispună românii în fiecare dimineață, iar asta îi ocupa mult timp deoarece era un domeniu foarte competitiv care cerea multă cercetare. Însă deși avea un Doctorat în Bunădispoziție, mai avea și alte talente „ascunse” – era Comandant al Forțelor Aeriene Române și mare hacker. Sau programator, ceva.

„Băieți, știți ce să faceți! Țara contează pe voi!”
„Da, să trăiți!”

Nu era timp de ședințe; trebuia să acționeze rapid.

Han fugi la avion și plecă – trebuia să conducă flota de avioane a eRomâniei. Deși era o vânătoare la nivel înalt, aviația croată nu avea nici o șansă în fața lor. Cornel își scoase computerul și, din biroul Președintelui, îndemnă soldații FAR să urmeze ordinele Comandantului secund, Titziano. După ce dătu ordinul, porni un script care virusă computerele armatei croate, întrerupându-le mijloacele de comunicare. La sol, Praz sparse pușculița și, aruncând cu pixeli fără număr, ridică în câteva minute o mare de soldați căreia nu i se putea împotrivi nici o alianță de forțe armate, cu atât mai puțin cea a unei singure țări.

Văzând cu ce se confruntă, Croații trecură repede din ofensivă în apărare. Nu aveau șanse să scape – atacați atât la sol cât și în aer, făcură cale întoarsă cât putură de repede, încercând o lovitură asupra Bulgariei. Dar, odată trezită, armata Română nu avea să se retragă ușor. Soldații îi urmară pe invadatori dincolo de graniță și apărară Bulgaria ca pe propria țară. Iar croații s-au retras învinși, dar totuși bucuroși că au scăpat fără să fie urmați de români. Tremurau de frică amintindu-și ce li se întâmplase ungurilor cu câteva săptămâni înainte.

---

BRRRRRRRRRRIIIIIIIINNNNNNGGGGGGG!!!! Ușa. Din nou? Se frecă la ochi. Ce zi era? Adormise. Visase. Leapșa asta. Unde se termina ficțiunea și unde începea realitatea? BRRRRRRRRRRIIIIIIIINNNNNNGGGGGGG!!!! „Gata, gata! Vin acum!” „Omul ăsta n-are chill. Cine o mai fi de data asta?” Deschise ușa încet. Era Nutriționistul!

„Ai zis că pot veni oricând. M-am gândit că vineri e o zi bună pentru vizită. Am adus brioșe. Și trebuie să vorbim... Ai auzit pe cine a prins ieri Securitatea?”


___

Mențiuni:

1. (Dacă nu era evident,) Leapșa merge la Nutriționistul.
2. Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu ePersonaje adevărate este complet intenționată.
3. Nu știu să desenez tipi. #Itried