Epilog - despre natura cuburilor

Day 1,739, 02:00 • Published in Romania Romania • by wowotzange

Am descoperit astazi un document nedeschis de mult. Am scris candva un articol, pe care nu l-am mai publicat din varii motive, dar recitindu-l mi-am dat seama cat de bine se potriveste cu situatia actuala a comunitatii.

Last edit made 263 days ago.


Toti cei care ma cunosc, chiar si cei care doar m-au vazut de cateva ori pe chat, au auzit de Cuburi. Fie ca am dat cu Cuburi in ei, fie ca le-am oferit unul pentru a le multumi sau a-i impaca, fie ca doar am strigat “Cuuubuuri” de entuziasm sau ca i-am trimis la razboi inarmati cu ele in vremurile mele de vmozie, cine m-a intalnit pe chat, a auzit de Cuburi.
Am fost bineinteles intrebata de nenumarate ori “Ce-i cu Cuburile?” si am raspuns de fiecare data “E complicat, am sa scriu candva un articol. . . ”.

Azi a venit in sfarsit timpul. Am crezut intotdeauna ca va fi un articol vesel. Dar din pacate providenta a facut ca acesta sa fie un necrolog.

Pentru a clarifica de la bun inceput, nu vorbim despre cuburile de la geometrie. Alea sunt fade, toate egale, nu ies in evidenta cu nimic, „prea perfecte” pentru a fi reale, dar neapropiandu-se nici de departe de perfectiunea metaforica a cercurilor si sferelor.

Cuburile mele sunt de jucarie. Sunt in culori pastel si nici nu le trece prin minte sa aibe fete egale.

Cand eram mica, aveam niste cuburi – cu „c” mic, alea erau cat se poate de reale si de palpabile. Stiu cliseul cu fetitele care se joaca cu papusi – ei bine eu ma jucam cu cuburi si nu cred ca am avut in toata copilaria mea o alta jucarie preferata inafara de ele (ursuletul de plus nu se pune, ala nu e jucarie, sa fie cat se poate de clar 😛!). Ce mi-a placut la ele – exceptand culorile pastel – a fost ca puteai sa faci orice din cateva cuburi. Azi erau o casa, maine erau zidul unui oras – o data au fost o saptamana intreaga macara, de departe una dintre cele mai reusite creatii ale mele facute din cuburi. Alt avantaj era ca puteai sa incerci de nelimitate ori sa construiesti ceva cu ele. Daca greseai, le desfaceai si le aranjai altfel. Daca se prabusea opera de arta, incepeai sa plangi si pana sa iti treaca aveai deja o noua idee de constructie, indubitabil mai buna decat cea care se facuse ruine cu putine minute in urma. Spre deosebire de masinuta care, aruncata fiind de la etajul 2 al patutului suprapus, s-a facut literalmente piulite sau de papusa careia nu i-a mai crescut niciodata parul la loc – cu cuburile aveai o noua sansa cu fiecare noua incercare.
Dar cum vin toate sfarsiturile, a venit si ziua in care le-am zis „pa-pa”. Nu as putea sa imi aduc aminte motivul, dar au ajuns intro zi in gramada cu jucarii „de dat”. Insa prea bine imi aduc aminte cat de rau mi-a parut, cat de resemnata le-am strans si le-am aranjat compact, sa nu ocupe prea mult spatiu. Nu era ca si cum mi le-ar fi luat cineva cu forta, dar nici nu m-am bucurat sa scap de ele. A fost probabil unul dintre momentele acelea care se intampla si atat. Si poate suna exagerat, avand in vedere ca este vorba despre niste jucarii, ca oricare altele, dar cum spuneam si mai sus „e complicat”. Este de fapt vorba despre o etapa care se termina.

Ceea ce ma aduce la Cuburi.
Cand eram e-mica, aveam niste Cuburi – cu „C” mare, astea nu erau reale la modul palpabil, erau filosofice. Am descoperit Cuburile in primele mele zile pe chat, cand tocmai intrasem in unitatea din care inca fac parte. Nu trecusem prin GN, inca nu stiu cum am reusit sa sar peste etapa asta, cert este ca am aterizat direct la oamenii mari. Si la oamenii astia mari, se facea ca mai erau vreo doi care se „slapuiau”, se facea ca mai era unu’ care isi lua o Matura pe cocoasa de la Milky pentru ca facuse o prostie sau un kick pentru limbaj necuviincios. Fiind mica in aceasta noua lume a oamenilor mari, am avut si eu nevoie de o arma de aparare, dar mi-am ales una pe masura mea – o arma de jucarie. . . Cuburi. Cel putin asta au fost la inceput, o arma. Paradoxal. Nu a trecut insa mult timp si am descoperit ca aceleasi cuburi cu colturi ascutite, cu care poti arunca in cineva, pot fi si cuburi de plus, pe care le poti face cadou pentru a inveseli pe cineva.

Si de aici a reinceput.
Ideea de Cuburi a evoluat. Erau aceleasi jucarii cu care puteai construi orice, de oricate ori, pana iti iesea corect, dar erau si ceva mai mult. Erau o idee, o filosofie, o speranta, ca impreuna, noi – bucatelele mici de comunitate, fiecare cu forma lui diferita – putem construi ceva maret, cat de aproape de perfectiune ne permite conditia noastra umana, dar mai ales, cel mai important. . . ceva in culori pastel. In naivitatea mea am crezut ca e posibil. Ca toata lumea e buna in adancul sufletului si ca tututor le plac „culorile pastel”. Ca putem demonta si reconstrui totul pana iese o data corect, ca lucrurile se imbina perfect. Ca oamenii nu mint, nu fura si nu sunt motivati de egoism, ci tind toti catre o lume mai buna. Ca nimeni nu ar face rau intentionat si ca un prieten nu te-ar rani in veci. Din pacate asta se intampla cand lasam jucariile din copilarie sa dea forma idealurilor de la maturitate.

Cred ca presimtiti ce urmeaza.
Asa cum cuburile mele din copilarie si-au gasit sfarsitul, asa trebuie si Cuburile acestea sa si-l gaseasca pe al lor. O sa imi fie dor de ele. O sa imi fie dor de vremurile cand credeam ca lumea e buna. Si ca se poate crea ceva bun numai daca se straduieste putin fiecare Cub. Si ultimul lucru pe care il voi face cu inocenta si naivitatea mea de copil care se joaca cu Cuburi va fi sa plang. Pentru naivitatea mea care se va pierde, pentru toti cei care mi-au aratat de atatea ori ca nu exista utopia din mintea mea, ca optimismul meu este exagerat. Pentru cei care mi-au demonstrat ca pana si cele mai solide ziduri din Cuburi, crapa si se duc. Si nu in ultimul rand, pentru Cuburile mele frumoase, care ar fi meritat, ar fi meritat atat de mult. Dar au murit din nou.

Pe cat de trist si lipsit de speranta suna, asta nu inseamna sub nici o forma ca am sa renunt la incercarea mea de a schimba ceva. Doar ca am sa o abordez cu mai mult scepticism. Si mai putina inocenta.

Cuburile au murit. Iar eu nu am sa mai fiu naiva. Am zis.