Concurs - Scrisoare catre Mos Craciun

Day 2,946, 07:44 • Published in Romania Romania • by belzebut cel crunt

Concursul in care va ceream sa fiti iar copii si sa dati fraun liber imaginatii pornid de la un scenariu apocaliptic predefinit, extrem de asemanator cu cel al instaurarii comunismului in tarile fost-comuniste s-a incheiat. Acestia sunt castigatorii:

locul I 20 g Nicolae Crefelean cu Speranta nu moare
locul II 15 g balckpanther76 cu Si daca pumni iti bat in geam....
Locul III 10 g Nicolae Crefelean cu Deschid sau fug

In total s-au acordat premii in valaore de 45 de gol😛 Aici aveti rezultatele votului: https://docs.google.com/spreadsheets/d/14t00cZqCD8ynM3HIETTi_ivUNnx5dfnARIo6CEh9tJg/edit#gid=775870982

Multumesc tuturor participantilor indiferent daca vorbim de ipostaza de concurent sau de cea de jurat.

***************************************************************************************





Scrisoare catre Mos Craciun



Sarbatorile de iarna bat la usa. Inca cateva zile si porcii incep sa isi viseze calaii dansand in jurul lor, cu iatagane, furci si topoare printre baloti de paie 😁 . Copiii incep sa colinde ulitele (strazile) inzapezite in cautarea de nuci, mere, gutui si cozonaci, proaspat scosi din cuptoarele de lut ce troneaza imparateste in batatura fiecarui taran roman. Eu, care am crescut la oras, mergeam cu buna dimineata, buna seara, steaua, sorcova, cu plugusorul sau cu capra mai rar, caci aceste colinde presupuneau, ceva mai multe acareturi. Imi aduc aminte ca odata, am fost la bunicii din partea maica-mii, ce locuiau in Comuna Daieni, judetul Tulcea. Presupun ca era in ajunul Craciunului, nu-mi amintesc exact, caci a trecut mult timp de atunci. De fapt a fost si singura data cand am ajuns pe acele meleaguri in preajma sarbatorilor de iarna. De fiecare data cand imi amintesc acea zi, simt narile invadate de mirosul soriciului cald, proaspat frecat cu sare si a vinului fiert cu scortisoara, pesemne ca era o zi geroasa, iar in mijlocul bataturii vad tavalindu-se o lighioana cu patru picioare. Era incaltata cu cizme de guma, avea cap de cal, coama facuta dintr-un sac de iuta taiat si rasfirat, corpul era reprezentat dintr-o patura de lana in carouri, iar in loc de coama avea sfoara de usturoi. Era vorba de un colind al zonei “cu calul” sau cam asa ceva, ce se joaca in cel putin trei oameni, doi joaca rolul calului si un al treilea canta colindul. Tot cam prin acea perioada incepuse sa cada si mitul lui Mos Craciun. An de an il pandeam, prefacandu-ma ca dorm, in speranta ca il voi prinde in flagrant, pana intr-o zi in care intorsi din vizita de la nasi, unde fusesem impreuna cu parintii, am avut neplacuta surpriza sa constat ca mosul nu se prezentase inca. Intelesesem deja de zile bune ca mosul, anul acela avea sa aiba probleme, ma avertizase mama, sperand saraca ca nu voi suferi prea tare. Insa eu eram un copil visator si desi trecuse craciunul de cateva zile bune, eu il asteptam inca sub brad, noapte de noapte, sperand ca va veni, sperand ca il voi prinde. Eram suficient de mare sa observ o oarecare tristete in ochii parintilor cand incercau sa imi explice probleme pe care mosul le intampinase in acea iarna, insa totusi, copil fiind, nu ma impacam cu ideea ca anul acesta mosul nu va ajunge si sub bradutul meu. Tata ma lua in brate si ma ridica pana la tavan, spunandu-mi:
Uite, atat de mare e zapada de unde vine mosul! D-aia nu poate ajunge.
Dar stie sa zboare...( incepeam eu sa ma zmiorcai)

Intr-un final, in ajun de anul nou, venit de la sanius, gasesc sub bradut cateva portocale si cateva ciocalatele. Mama care pregatea masa de revelion in bucatarie, ridica din umeri de fiecare data, cand eu intrebam cine a adus portocalele si ciocolata, repezindu-ma si trimitandu-ma in la joca:
Iesi din picoarele mele!
In mod normal ar fi zis ca mosul, ca de fiecare data. Insa, de data aceasta parca se simtea rusinata. Si intr-un fel, avea dreptate. Cum sa alimenteze visele unui biet copil cand stia ca mosul nu exista si nici cei ce ii tinusera locul pana atunci nu mai aveau puterea sa o faca?

Mai tarziu aveam sa inteleg mult mai clar cine era mosul si care ii erau posibilitatile. In anii urmatori, mai mare fiind, mama care de acum intelesese ca eu stiam cum sta situatia, venea si imi explica neputinta lor de a ne cumpara cate o geaca la amandoi si nevoia de a ma multumi doar cu cateva dulciuri, in timp ce surorii mele mai mici, trebuia sa ii ia cate o hainuta. Imi aduc aminte acum de o imagine in care sora mea avea vreo 10 anisori si purta o haina de-a mea care ii ajungea pana la genuchi. In acel an parintii nostri nu si-au permis sa-i cumpere gecuta de care avea nevoie, asa ca o trimiteau la joaca cu o haina de iarna mai veche de a mea. La inceput, saracuta a opus rezistenta, caci bineinteles, copiii mai mari radeau de ea cand o vedeau cu acea haina cat ea de mare cu manecile suflecate. Ii mai ieseau cizmele de cauciuc din picioare si caciula din piele de oaie ca tabloul sa fie complet. Nu de putine ori am luat bataie din cauza ei, sarindu-i in aparare. “E de datoria ta sa o aperi, sa o protejezi, e surioara ta mai mica.” imi rasunau de fiecare data in minte cuvintele mamei, cand o vedeam plangand, dar eu nu eram cu mult mai mare decat ea si de multe ori sfarseam prin a fi batuti sau batjocariti amundoi.

Astazi, dupa atata amar de vreme, in preajma cracinului ma cuprinde o melancolie, o tristete inexplicabila si visez cu ochii deschisi la tot felul de lucruri. Uneori, ma trezesc in ipostaze parca retraite, alteori ma visez luptand impotriva diferitelor flageluri, ca saracia, boala, sau razboiul. Si cum visez eu asa purtat pe aripi de colinde, imi dau seama ca ma simt ca intr-o inchisoare, ca trupul, dar mai ales constrangerile sociale, culturale si cele economice din jurul meu actioneaza ca niste bariere in calea fericirii. Si atunci ma imbrac si ies sa ma plimb, singur prin noapte, cautand izbavirea intr-un act de caritate. Si de fiecare data revin acasa cu sufletul impacat ca azi am ajutat, nu conteaza pe cine si cu ce, tot ce conteaza este ca am spart barierea egoismului din jurul meu, ca azi am fost si eu Mos Craciun.

Ma uit la bradul artificial din sufragerie si imi spun in gand ”In anul ce vine, as vrea sa fiu mai bun, Mos Craciun!”


Urmatorul concurs va incepe din acest moment si va tine pana pe 31 inclusiv (2 saptamani si ceva). Se vor putea inscrie in concurs toate scrisorile adresate lui Mos Craciun. Lasati un coment cu link la articolul vostru pentru a va inscrie. Regulamentul il gasiti aici: https://docs.google.com/document/d/1CFsL2-alOvMOe02pkor9LpGXYoDxkhuWdBedXq2CLDU/edit

Tema cat si stilul abordat in scrisoarea catre Mos Craciun este la libera alegere. Povestioara mea nu se vrea a fi o sursa de inspiratie, ci o provocare, in speranta ca va scoate la iveala sentimente si trairi din cele mai diverse si mai frumoase. Fondul de premiere pentru acest concurs se ridica la 45 de gold. Era sa uit, de aceasta data vor intra in concurs absolut toate articolele cu exceptia celor ce imi apartin.

Daca mi-a scapt ceva va rog sa ma trageti de maneca. Voi redresa situatia cat pot de repede.

**********************************************************************************************


Daniel Turcea (1945-1979) a murit la 33 de ani după un parcurs ce nu se aseamănă cu al vreunui alt poet român postbelic. După studii de arhitectură, Turcea a fost un membru discret al grupului oniric, de care probabil că s-a legat în primul rând datorită prieteniei sale cu Virgil Mazilescu, și a debutat cu un volum straniu (Entropia, 1970). Încercând să o descifreze, criticii contemporani mai mult au bâjbâit în jurul acestei cărți, fără să-l poată „prinde” pe D.T. într-o formulă sau orientare anume, acesta cultivând o poezie filosofică și conceptuală, în care simbolul abstrus (cu rădăcini în mistica orientală și deopotrivă în știință) și un anumit ermetism asianic provoacă cititorului impasuri de receptare la tot pasul. Turcea a revenit în 1978 cu Epifania, cartea care îl definește și îl impune ca pe un extraordinar poet religios, un estet care și-a redus expresia până la câteva tușe trasate cu limpezime și ardență, versurile sale din urmă lăsând impresia unei continue transe. Epifania, publicată postum în ediție completă (în 1982, în colecția „Hyperion” a Cărții Românești, sinonimă acum 3-4 decenii cu consacrarea), adâncește impresia că, în ultimii ani de viață, poezia nu a mai avut pentru Daniel Turcea un sens „literar”, părând emisia unei făpturi purificate, care se rostește – și îi vorbește Dumnezeului său – din mijlocul unui torent de lumină.

Asemenea dimineții
iată frumoasa, omeneasca înfrângere, la mare preț
dar eu unul sunt martor, eu am văzut
acei oameni, blânzi, de neînfrânt
învățând nemurirea, ochii i-am privit. Suferința
nu le mai putea micșora cu nimic
fericirea
sfârșitul lor e asemenea dimineții
vezi,
vestitul astrolog, apărat de stele, friguros
pustiit de noroc, nu era
asemenea lor, nici yoghinul bătrân ce mi-a spus
rănile da, însă sufletul
eu nu-l pot vindeca

din Epifania (1982
http://gzt.ro/poemul-saptamanii-asemenea-diminetii-de-daniel-turcea/

*********************************************************************************