Un sfârşit de săptămână deosebit: pe urmele predecesorilor

Day 1,972, 08:17 • Published in Republic of Moldova Republic of Moldova • by Cristinutaa

Nu am făcut Revista Presei zilele acestea din cauza faptului că nu am fost în oraş.

Mulţumesc în primul rând profesorului meu de istorie pentru îndemnul de a întorace capul în spate şi a asculta.

În săptămâna patimilor urmează să se organizeze un gen de conferinţă la liceu, în memoria victimilor sistemului stalinist. Elevii au fost invitaţi să vorbească cu cei din familie şi să vadă prin câte au pătimit străbuneii şi alte rude(îndepărtate, poate) de pe urma acestui sistem. Cine vrea dintre elevii liceului, poate participa la conferinţă, desigur.

Discutând cu mama am descoperit că au fost deportaţi părinţii verişorului bunicii mele. Am considerat că trebuie să merg eu să vorbesc cu verişorul bunicii şi să ascult adevărata poveste(?). Şi tot eu am considerat că ar fi mult mai bine să fac un filmuleţ pentru conferinţă, căci una e când spun eu, şi alta când auzi de la cel ce a pătimit.

Vineri după ore am mers la ţară. Satul bunicii se află la 4 ore de Chişinău.
Am ajuns acolo şi am vorbit cu bunelul care tot are foarte multe a spune. Mi-a povestit amintiri din copilărie... iar el are multe, multe de tot...

Sâmbătă am fost la Nicolae Ivanovici, verişorul bunicii. O poveste(?) cutremurătoare. Nu o să v-o spun acum pe lung. Vă spun doar că tatăl i-a fost deportat pentru că nu era la luptă (dar lucra la pregătirea armamentului şi avea scutire de a merge pe front), iar mama(necărturară) că e membru a partidului liberal (vă imaginaţi probabil că nu era adevărat). Doi copii au rămas fără părinţi şi au întâmpinat multe greutăţi, căci de fiecare dată când, datorită capacităţilor, au vrut să devină mai buni, li s-a aruncat în faţă "sunteţi copii de duşmani ai poporului". Părinţii au stat 12 ani în Siberia. Povestea e mult mai lungă, iar eu am şi documente foarte interesante. Aveau o avere maaare când au fost luaţi părinţii şi li s-a confiscat tot.

Dar nu s-a terminat totul aici. Azi dimineaţă, când mergeam spre Chişinău, pe la ora 7 şi câteva minute, când trecusem un pic de Bălţi, urcă o doamnă de 72 de ani. De atunci şi până la sfârşitul călătoriei am crezut că sunt la Hanul Ancuţei. Toţi călătorii din microbuz ne-am adunat şi am început să spunem poveşti(?) triste şi vesele în acelaşi timp sau doar triste din viaţa noastră. Doamna de 72 de ani a vorbit mult şi multe avea a spune. Şi aşa a fost până la Chişinău.

Am ajuns aici profund emoţionată. Am făcut o călătorie pe o lume pe care încă nu o descoperisem cum trebuie. Şi am auzit multe... multe... Şi m-am ales cu un narcis de la doamna din microbuz... Mă uit acum la el... un simbol. Un simbol...

De aceea am şi început Revista Presei cu:
Sfatul meu pe ziua de azi: făceţi-vă mereu timp pentru a asculta, habar nu aveţi ce puteţi auzi.