Un altfel de început de toamnă al călătorului în viață.
Nutritionistul
Opresc masina pe un drum pietruit și uitat de lume, într-o usoara burniță. Îmi iau paltonul gros de stofă tartan.
Cobor în fața unui cimitir cu o poartă de plumb masivă. Deasupra ei stă scris în litere de metal negru și greu:
Picioarele stâlpilor din cărămida care susțin poarta masiva sunt acoperite de un strat generos de covor de frunze de culori cât mai variate, pastelate, semnul ca toamnă își intra pe deplin în atribuțiile de stapân al sezonului.
Întru, tragându-mi glugă peste cap pentru a mă apăra de burniță tăioasă ce îmi brăzda fața și așa precar protejată de o deasă barbă roșcată.
Mă duc cu o ușoara apăsare în al meu piept. Trec peste niște buruieni care-mi agață paltonul ca niște gheare ale unor suflete care se vor eliberate din locul unde nici timpul nu mai are sens. Ajung in fața celor doua morminte pentru care am batut cale lungă. Pe ele scriu cu litere abia lizibile:
Scot câte o monedă de aur pentru fiecare piatră funerară. Îngenunchez așezand fiecare monedă la poalele fiecărui nume scris și aproape uitat în granitul de un negru șters.
Oftez.
Mă uit la moneda de pe piatra lui Foxti.
-A fost o imensa placere să vânez împreauna cu tine medaliile ale rezistenței, călătorind la orele neomenești. Și ce ne bucuram când câstigam câte o amârată de tinichea!
Apoi mă uit la piatra lui Recti.
-Recti Lian, drăcușorule mic ce ai fost! Îmi lipsește îndărătnicia ta caracteristică. Ce as da să mai reusim o "pterodactilă" ca pe vremuri...
O tăcere apăsatoare.
-Mda, chiar e o eAstenie de toamnă, cum ziceai...
Îmi fuge o lacrimă.
Scot plosca de la piept. Deschid și apoi torn generos peste moneda conținutul plăcut mirositor.
În acel moment...
Ma întorc rapid. Simt că s-a terminat burință. Și totuși mi-au trecut fiorii peste tot corpul meu. Am impresia că sunt văzut, chiar cu insistență.
Văd niște crengi care înca se mișcau...
Mă ridic în picioare.
Îmi adun tot curajul și mă îndrept într-acolo.
Îmi simt tâmplele pulsând, vederea-mi se încețoșează. Îmi spun că asta-i sfârșitul meu...
Am ajuns într-un luminiș luminat macabru în tonuri de gri și verde închis.
Un cerc de pietre. Funerare.
Atunci scap din mâna plosca.
Pe pietre erau scrise nume cunoscute și răscunoscute.
Mentalist de Bucovina
direct x
Danidanam
Osama Bri Gadier
belzebut cel crunt
Lucia38
Dragos1976
blackpanther76
Roman Daco
Adinushk
Highfather
sf petru III
roboman
Oprindu-ma din vâjâitul provocat la vederea acestor nume, mă agăt cu mâna pe o piatra mică.
Încremenesc.
Pe piatră ruginie stă scris simplu:
O mână, cu petice de piele uscată pe alocuri iese din pământ și îmi prinde glezna.
Comments
Ne-au luat scrisul?
Nu ni l-au luat, asta e clar. Dovadă e începutul flamboaiant al articolului...
❤
Spooky place xD
😃
nice 🙂
ps: faci lista pentru han?
🙂
bun inceput....
hai sa vedem cine continua.... eu momentan sunt foarte aglomerat.... poate mai incolo un pic scriu si eu ceva 🙂
Te-a tras lenea? 🙂
Melancolia, mai degraba! 🙂
pe unii ii citeam si eu candva, scriau bine; astept sarbatoarea de Halloween 😃
Succes la concurs Nutritionistul!! 🙂
Multumiri. Halloweenul vine cu surprize!
Eu inca n-am murit. Cel putin nu de tot... 😃
Pana una-alta, iti multumesc pentru atentionare. 🙂
Cu drag! 🙂
Ingenios. Sa nu murim cu totii, zic.
Sa ramana cineva sa scrie despre noi 😁
Poti sa fii tu acel cineva 😉
Ma simt flatat, multumesc. dar sunt doar un necunoscut, nu cunosc lumea atat de bine, povestile mele ar putea fi considerate a fi false.
Observ destule maini aici capabile sa deseneze din condei cuvinte potrivite, din gandurile lor de geniu.
Pentru toate exista un inceput! 🙂
Mi-e grea piatra ... și țărâna ... impresionant de frumos scris. Un început bun.
Un inceput bun, cu continuare, oare? 🙂
Din partea mea, succes maxim!
Multumesc!
>😃<
~(^-^)~
Am ajuns prea târziu. Îmi blestem prioritățile și ezitările și îndoielile care m-au ținut pe loc, îmi frâng mâinile de supărare, dar nu pot schimba asta: am ajuns prea târziu.
Așa cum zeii au exact câtă putere le dau muritorii, și cei care scriu au atâta putere câtă le dau cititorii. Pentru că dintotdeauna cuvântul scris s-a desăvârșit prin citire.
Mi-ar fi plăcut să îi găsesc aici pe maeștrii cuvântului și să explorez lumile născute din condeiele lor. Să mă înclin în fața lor și a operelor zămislite din inspirație, mai mare sau mai mică, după muză și putință, ori să îi înțep prietenește, fără pic de răutate, când mi se pare că ceva bun putea fi și mai bun. Pentru că acel și mai bun îl caută toți cititorii.
Dar am ajuns prea târziu. Un anunț într-un colț de ziar, ca un necrolog comun, îmi spune că am încheiat căutarea înainte de a o începe: sunt morți. Morți cu toții și amintirea lor zace sub lespezi grele din piatră, într-un loc numit Cimitirul Scriitorilor.
De 34 de ani sunt obișnuit să merg, toamnă de toamnă, prin cimitire. Eram doar un adolescent cănd am învățat că în lumea reală, cea fără „e-”, ce-i omorât, omorât rămâne. Iar cei dragi nu vin înapoi nici cu miros de lumînări arse ori cu tămâie topită, nici cu lălăiturile despre „locul cu vredeață” produse în serie de popi beți ori doar obosiți, nici la lacrimi, nici la regrete, nici la nevoie și nici la rugăminți. Cortina se trage o singură dată. Definitiv.
Dar, am aflat mai târziu, recent, nu e la fel în toate lumile.
Știu exact unde se află locul acela al amintirii scriitorilor. Mă îndrept într-acolo cu tristețea solemnă potrivită locului și momentului.
Am ajuns.
Poartă masivă, grea. „Din plumb”??? Spanac, îmi spun, plumbul e prea maleabil, s-ar contorsiona sub propria greutate! Mai degrabă fier forjat, dar masiv, greu, cum scrie-n necrolog. Poate că plumbul a fost doar o figură de stil, menită să dea greutate... greutății porții.
Găsesc pietrele. Nu și criptele. Îmi vine un gând, și mă agăț de el. Simt mișcare în spate și mă întorc.
„Daaa, spune inorogul ieșit din ceață, în eLume sunt eCimitire, iar cei plecați nu putrezesc în ele, nu sunt mâncați de viermi, sunt doar spirite care pleacă. Nu e nevoie de locuri care să le păstreze trupurile, vei găsi doar pietre funerare pentru memoria minților și sufletelor.”
„Cuuum? am întrebat descpumpănit ca după o veste minunată dar neașteptată. Adică... asta înseamnă...”
„La asta te-ai gândit și tu, nu? Asta ai sperat.”
„Da, dar nu... Adică nu credeam că...” Îmi înghițeam cuvintele, uimit, exaltat la gândul infinitelor posibilități ce gravitau în jurul ideii reversibilității morții.
„Să crezi. Cât timp materia din lumea reală nu a dispărut, proiecția ei din această lume poate reveni oricând. Nu este ușor, e nevoie de multă voință și de puțină magie, dar se poate face.”
„Deci vor reveni!” aproape am țipat, plin de speranță.
„Poate că da. Cel puțin unii dintre ei. Nimic nu este sigur iar viitorul este influențat de miliarde de întâmplări mărunte, e imprevizibil raportat la faptele și destinele câtorva e-entități.”
„Am înțeles. Eu ce am de făcut?”
„Ia tolba asta. Înăuntru vei găsi câteva instrumente utile. Și păstrează speranța.”
Agățată de cornul lui am văzut pentru prima dată un fel de traistă, țesută cu modele populare românești. Am luat-o, mi-am vârât o mână înăuntru și am scos o cutie frumos împachetată cu un stilou cu penița de aur și o călimară. M-am înroșit din cap până în picioare, copleșit de importanța misiunii pe care tocmai o primeam și am putut bângui doar atât: „O să le dau Maeștrilor. O să îi caut până îi voi găsi și o să le redau instrumentele pentru scris. Promit!”
Inorogul a nechezat, a scuturat de câteva ori din cap și apoi s-a pus pe un râs năprasnic, ca și cum ar fi auzit poanta serii spuse de Divertiși în vremurile de început. „Nu, neghiobule, mi-a spus când s-a oprit din râs, nu trebuie să cauți pe nimeni și nu trebuie să dai nimic! Ei vor veni singuri atunci când vor ști că a venit timpul, iar orice scriitor care învie poartă la el stiloul și călimara cu cerneală. Astea pe care ți le-am dat eu pune-le lângă o fântână, la loc vizibil, poate vor inspira pe alții dintre cei noi!”
„Bine”, am spus, plecând capul rușinat de aroganța de a mă crede mai însemnat decât era cazul. „Îmi pare rău!”
„De ce-ți pare rău?”
„Am fost arogant. Încrezut. M-am simțit mai important.”
„Dar ești important”, mi-a spus inorogul. „Mai caută în tolbă și-o să vezi!”
M-am mai uitat o dată în traista aceea țesută cu modele populare și am scos, cu mâna tremurând, un etui în care se afla arma cititorului: o pereche de ochelari.
Acum am ochelarii și speranța că voi avea la ce să-i folesesc, numai că, în năstrușnicia lui, inorogul a omis să-mi dea ceva: răbdarea.
U-au! Dom'le Cititor, ati scris o miniopera superba!
Si am scris "poarta masiva de plumb" pentru ca... Bacovia!
Drept grăit-ai!
Ah, rabdarea...unde e rabdarea... .
o imbratisare din partea mea...si daca simti sa scrii, scrie 🙂
Domnule Cititor,
Nu indraznesc sa va intrerup, dar...
Acesta este deja al doilea avertisment. La a treia abatere...
Gata, mă potolesc înainte de a lua cartonaș roșu.
Hmmm, ok, nu comunic prea bine azi. Dar e si maine o zi...
Mai bine nu te potolesti 🙂
ooooooooooo , cel nou,,, hai la must, lasa articu...
Hehe, doar atata trebuie: sa ma chemi la must! 😃
Cred ca ai mancat cam multe fructe seara de ai oviziune asa sumbra 🙂
Lasa-le mai usor ca nu fac bine la pateu 😉
Mare amator de prune, ca tot e sezonul lor! 😇
Un gratar ceva nu ai vazut pe acolo pt astia mai grasani ? 😃
Om vedea! E o idee buna!
Grătar.
Praz la grătar.
Numa' praz la grătar.
Leguma, nu omul. Și nici untul (parcă unt era în pachetul ăla de Prezident).
Un president sarat 😉
https://i5.walmartimages.com/asr/31585bf2-f46f-4cd6-b2c0-1a4684bbe569_3.971619038e871b6cb0c6857ead452f05.png
v
Jos textila în fața textului si a continuării acestuia. Plecăciuni.