Join the new world

(poveste pentru copilul din mine)

Dromihede înainta printre dune, pe nisipul auriu. Avea un sentiment ciudat, ce putea fi asemănat, printr-o paralelă la microuniversul omenesc, cu senzaţia de căldură. Totuşi nu îi era cald propriu-zis.
Încetase să-şi mai bată capul pentru a găsi o soluţie: trăieşte, visează, e mort, în rai, în... („Doamne fereşte !”, gândi el). Şi totuşi acest deşert era singurul lucru care semăna cu ceva de pe pământ, în care să domnească legile de pe Pământ: nisipul era tot nisip (îi intra prin haine), culoarea era tot cea obişnuită...Pentru că, până să descopere deşertul, văzuse uscatul DOAR sub nivelul apelor, care la rândul lor curgeau în diferite sensuri, la o distanţă variabilă de „pământ” (sau ce-o fi fost acel material pe care călca), „vântul” nu sufla spre tine, ci DINSPRE tine spre toate direcţiile...De altfel era fantastic, dar la început îl trecuseră fiorii. Acum era liniştit: găsise un spaţiu în care putea folosi (gândindu-se, bineînţeles) cuvinte pământene: nisip, dune, auriu, etc.
A avut un vis. Se făcea că se apropia de o zonă ciudată (parcă se plimba prin spaţiu), şi deodată apăru o „planetă” stranie, în adevăratul sens al cuvântului. Stranie, pentru că nu o putea descrie ca pe o planetă, deşi ştia ce-i aia o planetă. Chiar dacă era fermier pe locurile unde cu mii de ani în urmă existau nişte state ciudate (Hellas parcă, şi Ugoslava – nu ştia sigur), tot avea puţină cultură generală: cum să scapi de o „gaură-neagră”, cum se formează (în general) o planetă, cum...
„Hei, mi-am adus aminte cine sunt !”, se bucură în gând Dromihede. După ce se despărţise de Debora, deşi plâns şi chinuit de un dor nebun, adormise şi s-a trezit în acest vis. Memoria îi revenea încet-încet, ca şi cum s-ar fi ridicat brusc din pat, năuc de somn: a fost atras de „planetă” şi, prin nişte forţe fără nici o logică, introdus – „Nu se poate !!!” – în interiorul acesteia. Ce straniu !
Şi, de abia acum, îşi mai dădu seama de ceva: aici nu exista lumină. De fapt, nu putea exista lumină ca pe Pământ, pentru că acolo trebuia să fie şi o sursă de lumină. Aici nu era. „Lumina” venea de oriunde şi de nicăieri. Şi totuşi nu era lumină...
Începuse să-l doară capul. Măcar capul era al lui, şi durerea – omenească.
Brusc, văzu în faţa lui un OM. Înnebunit de fericire, îşi dori să alerge, să strige, să-L strige..., dar nu putu. Pentru că... Înghiţi în sec. În jurul omului erau copaci, izvoare, veveriţe... Dar... Rămase blocat pentru câteva secunde, cât două milenii, apoi închise gura. De data asta nu mai voia să înţeleagă. Nu mai avea nici un rost.
Se îndreptă spre tânăr:
-„Salut”, gândi Dromihede în limba universală, cu puţin accent. Şi de abia atunci observă florile de tei din părul negru al tânărului (trebuie să fi avut măcar 21x10 la puterea -23 koni pe scara Ionasheni). Gândul flăcăului (totuşi era mai tânăr decât Domihede) se bâlbâia într-o primitivă cumulare de senzaţii.
-„Ce naiba, nu ştii nici o limbă ?”, sună retorică întrebarea lui Dromihede.
-„Mă numesc Mihai”, reuşi să înţeleagă totuşi. Apoi pricepu: tot ce îl înconjura pe tânăr făcea parte din imaginaţia acestuia, poate din trecutul său.
...Într-un târziu au acceptat că, din pură întâmplare, au ajuns într-un spaţiu necunoscut, în altă dimensiune şi în alt timp (poate) decât Condiţiile Normale ale Sistemului Solar (cum ar fi trăncănit un bătrân, mucegăit Pi.Si din ultima generaţie, poate şi cea mai performantă, dar oricum, ultima – au fost înlocuiţi cu nişte „instrumente” mult mai exacte şi mult mai la îndemâna omului: câinii cu Coeficinteligenţa mai mare de 977,07).
Mai luă o gură de sifon rece. Chiar dacă Mihai (într-adevăr aşa îl chema pe tânăr) nu ştia nici ce-i aia Cola-Coca sau cosmografia (la care nici el nu se prea descurca), îl învăţase să-şi folosească imaginaţia pentru a crea realitatea necesară (de exemplu apa). Îi plăcea de acest Mihai, deşi n-a înţeles bine de unde venea, cu limbajul său arhaic, melodios însă. Nici nu reuşea să facă translaţia rotativă la toate gândurile tumultoase ale tânărului. Dar se înţelegeau destul de bine...
Deodată s-au trezit în alt spaţiu, total diferit de cel de mai înainte, nu numai prin structura reliefului şi natura luminii, ci şi prin prezenţa unor făpturi care...le mâncau visele. Pur şi simplu se năpusteau câte două-trei pe orice idee, orişice gând – le mâncau imaginaţia. Au fost nevoiţi un timp să folosească limbajul bazat pe reverberaţii vocale învăţat de la Mihai, pentru a nu mai gândi şi hrăni astfel nesăţioasele fiinţe. O vreme au dispărut flămânde, dar când credeau c-au scăpat şi se bucurau imaginându-şi fiecare ce se va mai întâmpla, au apărut din nou şi mai furioase.
Norocul lor (al celor 2 oameni) a fost că...au intrat în alt spaţiu. Aşa şi-au dat seama că aici „totul se transformă”, existând 7 spaţii vectoriale diferite, cu legi ce funcţionau diferit, cu alte făpturi sau cu nici una, perindându-se ca anotimpurile din zona de origine a lui Mihai. Timpul se scurgea mai lent (până la câteva luni pământene) sau mai repede (23 de secunde în spaţiul al şaselea).
Erau ciudăţenii şi lucruri bizare în fiecare dimensiune. De exemplu, într-una au descoperit două „sfere”, puţin deformate, care...se certau (altă corelaţie între ce se petrecea între ele şi manifestările oamenilor nu găsiră). Până la urmă, una din ele primi o „lovitură”, se umflă instantaneu până la vreo 5 metri cubi şi explodă. Imaginea pe care o vedeau Oamenii prezenta o deflagraţie nucleară, dar înspăimântător era că nici un sunet nu le parvenea, şi nici un fir de păr nu li se mişca. Apoi apăru o „inimioară” (semăna destul de bine) care, pur şi simplu, se mânca pe sine însăşi, pentru ca să se refacă imediat la loc: era fantastic.
Aleator apăreau spaţii noi, diferite de cele 7 constante. Cel mai plăcut a fost al doilea, pentru că avea nişte proprietăţi speciale care-ţi uşurau gândirea şi transformau imaginaţia în realitate mult mai rapid. Primul lucru care apăru în momentul în care intrară în acel spaţiu fu 3 plopi (mai mult ca sigur că erau gândurile lui Mihai), apoi o livadă şi o fermă pe malul unei ape (Dromihede îşi închipuia locul natal). Apoi veni Iubirea.
Intrară într-un târziu în Spaţiul Dorului. Ba nu: Dromihede nu gândea deloc şi nu făcu saltul – era în acea stare de prostaţie apărută după despărţirea de Debora, şi în care se scufunda tot mai des. Astfel, sufletul său se împrăştie în alte spaţii, şi nu se mai întâlniră niciodată.
Dar Mihai visa...dragostea. Şi intră într-un spaţiu unic, irepetabil: Spaţiul Dorului.

***

Beznă.
-„Sunt MIHAAAIIIIIII !”, - un urlet în negrul atotcuprinzător.
Gân😛 -„Sunt Mihai şi-am fost în Spaţiul Dorului. Am cunoscut dorul, am simţit dumnezeirea Dorului străpungându-mi pieptul incendiat. Dar totul trece, totul decade”.
Şi cad.
Sau cad din nou, în hăuri ancestrale,
În canioane cu un aer fad;
Peste tăişuri albe, criminale
Cad.

Un pas. Şi apoi încă unul.
Un pas mi se pare infinitul, celălalt nimicul. În faţă e un abis de smoală, în care materia se contractă spre a atinge nulul, iar gândurile cresc exponenţial pentru a ocupa tot spaţiul, înroşite, dilatate de durere... În dreapta sunt chinurile mucenicilor, munca oarbă, fără speranţă a lui Sisif, sau veşnicia de pe umerii lui Atlas. În stânga se zvârcolesc, îmi urlă-n obraz gelozia, ura, neputinţa, umilinţa, autoflagelarea – cele mai urâte sentimente, frustrate că Omul le-ar vinde pe un mănunchi de lacrimi pe umăr de prieten. În spate simt suflul rece, de gheaţă al Coasei înfiptă într-o hârcă...

***

(Nu-şi aducea nimic aminte, dar ştia că a fost în Spaţiul Dorului).
Dor nebun.
Beznă şi atât: „Sunt MIHAAAIIIIIII !”.



Mentalist de Bucovina
Gustar ‘XCVIII