Join the new world

Din ciclul „Relatări din no man’s land”

Pe câmpul ăsta unde nu mai creşte nici iarba, şi unde nu trec nici păsările pe deasupra, am început să mă bag singur în seamă, ca ăla de a ajuns într-o ureche. Vorbesc câteodată numai ca să nu tac, şi să nu mi se pară că mi-am pierdut glasul, iar dacă aud vreo vorbă, fie în stânga, fie în dreapta, mă opresc din vorbit şi mă fac şi eu că ascult.

Şi câte nu mai auzi astfel! Ieri, de pildă, se vorbea iar de ambasador. Omul, cică, e rus, sau doar vrea el să fie, că mie nu mi-a fost prea clar. E adevărat, însă, că nici el nu prea spune pe limba mea, ca să-l înţeleg, şi nici eu nu mă pricep la vorbe meşteşugite. Aşa că tot ce-am priceput eu este că mai bine ar fi să îmi iau catrafusele şi s-o şterg acasă.

Dumnealui trebuie să ştie însă că eu sunt acasă şi aici, unde stau acum, şi unde m-am născut de ceva vreme, înaintea lui chiar, dar şi dincoace, unde mi-am făurit o ţară de vis, şi unde m-am hotărât să mă retrag, ori de câte ori oameni ca dânsul vor să-mi spună ce ar trebui să fac, ori în ce fel să-mi trăiesc nenorocirile.

Sunt, adică, destul de matur ca să fac diferenţa între un vis şi altul, sau între o ţară de vis şi altă ţară. Şi de asta nici nu m-am pus să mă iau la harţă cu ditamai ambasadorul. Nu de alta, dar chiar adineauri am auzit un zvon cum că dumnealui nici n-ar fi avut de fapt cele necesare ca să fie în funcţia asta. Drept care, s-a şi pornit de grabă o petiţiune care cere să-l dea jos.

Acum, adevărul este că eu n-am a mă plânge prea tare nici de dumnealui, care vrea să cureţe biata ţară de românii ăştia nedoriţi, şi nici de cei pe care îi reprezintă, cu mai mult sau mai puţin drept. Fiindcă, mie mi-e indiferent câtă gargară face dumnealui dimineaţa, la prânz şi seara, sau câte kile de votcă împarte prietenilor ca să îi cânte în strună.

Mie mi-e cam indiferent de fapt de tot ce face rusul sau românul pentru că îi ştiu prea bine. Nici unul nu-i mai breaz. Unul cântă şi acum la balalaică şi dansează cazaciocul pe mormintele bunicilor noştri, iar celălalt îl scuipă la fel de des în obraz şi îi dă cu tifla. În loc, adică, să pună mâna pe carte şi să înveţe că şi una şi alta sunt obrăznicii la fel de mari...