Popa Smîntînă sau un mărțișor de jucator...

Day 4,118, 22:42 • Published in Romania Hungary • by Hunkakaricum
Erepublikul azi serbeaza pe ilustrul, teribilul si pe marele jucator pe care vreodata acest joc l-a avut....



Dar ce entuziasm, ce însufleţire aprindea omul acesta sa revina zilnic pentu mai mult de doua clikuri preferand a zabovi aici si a nu linchi grosciorul de pe deasupra oalelor, şi tot aşa în toate zilele, până ce da de chişleag???



Mai mult decat a ordona clonele si a mai face noi fake-uri pe care de mici sa le puna in unitati militare, si pe la ferme din tari tropicale?


I se spunea – la nici cincizeci de ani – Moș Creangă și mergea în băț pe drum. Moș Creangă a fost iubit de elevii săi (există nenumărate mărturii, evocări tandre ale celor pe care îi învățase să citească și să socotească).



Ion Creangă s-a născut la 1 martie 1837, la Humuleşti, judeţul Neamţ, sau, conform actului din mitrica satului, moşia Mănăstirii Neamţului, Ocolul de sus, ţinutul Neamţului, partea I, care indică drept dată a venirii sale pe lume 10 mai 1839. Părinţii săi au fost Ştefan a Petrii Ciubotariul şi Smaranda Creangă, „răzeşi fără pământuri” din ţinutul Neamţului. Ion a fost primul născut dintre cei opt copii ai familiei sale.



La 1 septembrie 1846, începe cursul primar în satul natal, la şcoala înfiinţată de preotul Ion Humulescu (Nemţeanu), cu dascălul Vasile a Ilioaei (Vasilicăi), iar în perioada 1848 – 1850 învaţă la şcoala din Broşteni.



În perioada 1950 – 1951, studiază la un psalt de la Biserica Adormirea din Tg. Neamţ. Despre această perioadă, Creangă afirma: „Biata mama, crezând că am să ies un al doilea Cucuzel, s-a pus cu rugăminte pe lângă tata şi m-a dat să învăţ psaltichie la un psalt de la Adormirea din Târgul Neamţului peste baltă la vreo două azvârlituri de piatră de satul nostru. O iarnă am învăţat şi la această şcoală, căci iarna ce mai puteam învăţa; iar vara nu făceam purici prea mulţi pe la şcoală; trebuia s-ajut acasă la tors în pieptănaşi, la nevedit, la făcut ţevi cu sucala şi la tras la roată”.



Ion Creangă rămâne unul din clasicii literaturii române, mai ales datorită operei sale autobiografice „Amintiri din copilărie„ și performanței de neegalat de a scoate basmul din circuitul folcloric, adaptându-l pentru literatura cultă.
Cel despre care George Călinescu spunea: un artist precum Creangă se ivește o singură dată în istoria unui popor.



Creangă a fost învățător (a fost dat afară din învățământ când l-au dat afară din diaconie, pe probleme de morală – și-a tăiat coada, mergea la teatru și în principiu snoba și sfida popimea vremii).

Cât a fost tânăr, cuconului Ionică i-a plăcut să umble pe la mânăstiri și să dea iama în tinerele călugărițe (dintre care unele erau doar fete trimise acolo fiindcă n-aveau zestre acasă, lipsite de orice vocație monahală). Cum știm deja, cu maica Evghenia a avut un fiu, Valeriu, care le-a murit la cincisprezece ani.



Câte ceva despre complicata viață sentimentală a lui Ion Creangă



Creangă a făcut ceva carte, dar nu suficient de multă încât să devină preot – a fost doar diacon. S-a însurat din interes cu fata unui preot din Iași, dobândind, astfel, un loc de muncă și un acoperiș deasupra capului. Nu s-a înțeles cu nevasta, Ileana, care de altfel i-a fugit de acasă cu un călugăr. Și-a refăcut viața cu o femeie simplă, dar înzestrată cu harul povestirii (Tincuța), care era – adesea – primul său cititor (dușmanii literari ai lui Creangă pretindeau că el nu face nimic altceva decât să transcrie poveștile pe care i le spunea Tincuța).



Creangă a sfârșit obez (mergea des la băi, dar doar dacă găsea pe altcineva care să plătească pentru el, fiindcă era cumpătat cu cheltuirea banului din punguța personală) și epileptic (moștenindu-și mama). Nu s-a abținut de la poftele pântecelui.



În noaptea revelionului 1889/1890, când a murit, trecuse pe la franzelăria lui Szzakmary, unde a consumat craflelele umplute cu povidlă, bine pudrate cu zahăr (adică niște gogoși) și sunt mărturii că s-ar fi împărtășit și cu niște băuturică, să stingă gogoșile, pe la mai multe cârciumi din oraș. A închis ochii înainte de miezul nopții.



Nu știa să vorbească limbi străine (deși Eminescu i-ar fi arătat puțină franțuzească – față de Creangă, eminamente țăran, Eminescu era un poliglot și un cosmopolit cu studii în Occident, cei doi s-au legat pentru că poetul iubea simplitatea povestitorului, în care vedea bunul țăran român, un arhetip coborât mai degrabă din mintea poetului; cei doi s-au întâlnit când Eminescu era revizor școlar și le făcea inspecții învățătorilor).



Care e treaba cu humuleșteanul? Cu ce am rămas noi din școală? Într-un caz fericit știm că a fost popă (n-a fost), că a tras cu pușca după ciori (nu avem informații dincolo de orice dubiu) și că a fost dat afară din sfânta biserică (e adevărat, a fost reabilitat în înțeles bisericesc abia în 1993 chiar de către cel care este acum Patriarhul Daniel, pe atunci mitropolit al Moldovei), că a avut un băiat (e doar jumătate de adevăr – a avut doi, unul din flori, cu o călugăriță, fiu care s-a săvârșit la cincisprezece ani), că a fost prieten cu Eminescu (just) și că a murit într-o noapte de revelion și că l-au găsit mort niște copii care umblau cu sorcova (nu e chiar așa).



Cât despre operă: pupăza zbrr!, hai și un Harap-Alb și câteva fragmente din Amintiri din Copilărie (balcâză și lălâie, de îți era frică să înnoptezi cu dânsa-n casă).



Cât dacă te-ai născut în secolul XXI, e foarte puțin probabil să știi ce este și la ce se folosea un prepeleac.

Ei bine, Creangă e mai mult.

Pentru a vedea cât a fost de mare trebuie însă să-l recitiți. Veți descoperi că știa să spună o poveste întocmai ca la carte. Cine l-a învățat? Nu l-a învățat nimeni. Auzise din bătrâni.

Oamenii care au știut să spună o poveste au știut dintotdeauna și pretutindeni.



Moș Creangă nu a fost chiar un om sărac (a murit acționonar la o tipografie, cu un debit de tutun, de care se îngrijea fratele său, Zahei), și-a ținut feciorul la școli militare înalte, avea prietenii cu politicieni sus-puși.

Dar cele mai multe parale le-a făcut el când a fost coautor la un abecedar (care a fost multă vreme un etalon în învățământul românesc).



Creangă scria încet și rescria mult, își asculta urechea, ca lăutarii. Dacă un singur cuvânt nu era la locul lui, îl tăia din poveste. Se povestește că a tăiat enorm.

Când îl veți reciti însă, veți vedea că fiecare poveste e scrisă cu exact cuvintele de care are nevoie. Niciunul mai puțin, niciunul mai mult.


Venind într-o zi de la tipografie, Creangă s-a abătut pe la Bodnărescu, care îl înlocuia pe Maiorescu la direcția Școlii normale de la Trei-Ierarhi. Acolo l-a întâlnit pe Eminescu. Din una alta, a venit vorba și despre „Junimea”, societate pe care Creangă n-o avea la inimă. El făcea politică și era înscris în „Fracțiunea liberă și independentă”, iar cei de la Junimea, care-l porecleau „Popa Smântână”, îi puneau în socoteală un discurs în care ar fi zis: „În țara asta n-ar fi rău, dacă ar fi bine”.


"Fii deştept băeţ, ca te stupesc în barbă şi trag plapoma cu dinţii prin tot Erepublikul cu tini"