Join the new world

“Singurul motiv ... pentru care nu putem schimba soarta ... este pentru ca o stim.”

D1 se uita la ce scrisese mare pe ecran si o intreba confuz:
- Dar asta este filosofie pura, ce Dumnezeu? Ce legatura are asta cu domeniul meu?
- Daca stai sa te gandesti, este doar o formulare filosofica a unei teorii de fizica cuantica. Stii si tu ca eu nu pot sa iti explic in formule ceea ce vreau sa fac, de asta am nevoie de ajutorul tau!
- Bine, te ascult. Dar ia-ma incet si clar. Fara sofisme ca stii ca ma pierd imediat dupa ce se termina formulele.
- Asta nu mi-a placut la tine cand eram impreuna, dragul meu D1, dar cred ca vom afla acum, atatia ani mai tarziu, ce legatura au fizica si filosofia.
Si incepu sa povesteasca, folosind stangaci un fel de jargon de fizician amator:

- Un om obisnuit care este in punctul temporal 0 are un numar nedefinit de posibilitati care il pot duce in punctul temporal 1. Iar de acolo sunt iarasi posibilitati nemarginite care il pot duce mai departe in punctele 2, 3 etc. In acest caz, viitorul este ca un copac, cu multe ramuri: ramuri groase pentru probabilitatile mari si ramurele pentru cele mici. Eu sunt in punctul temporal 0 si stiu precis care dintre posibilitati ma va duce in punctul temporal 1 si de acolo mai departe. Astfel viitorul meu se transforma din copac, in linie bine stabilita. Si asa mai departe. Da?
Daniel se uita confuz la ea.
- Mai exact, un om obisnuit nu poate spune astazi ce se va intampla maine. Sunt nenumarate posibilitati, iar el nu stie care dintre ele se va transforma in realitate. Eu stiu astazi ce se va intampla maine. Intelegi unde vreau sa ajung?
- Vorbim la modul concret sau ipotetic? intreba el bulversat.
- Ipotetic, se resemna ea. Si din punct de vedere al cuanticei aplicate.
- Tehnic vorbind, nu exista momentan cuantica aplicata, acum incercam sa o aplicam.
- Treci peste asta, il ruga ea. Sa presupunem ca o putem aplica.
- Bun, recapitula el. Avem un om pentru care ramificatia posibilitatilor privind un eveniment este necolapsata si unul pentru care este colapsata. In fine, daca e colapsata nu mai e ramificatie, dar intelegi tu.
- Cum adica colapsata? Of, D1, sa stii ca nu vorbim aceeasi limba, zise ea disperata.
- Pai hai sa iti explic, se entuziasma el, dar serios daca stiu ce te-a apucat cu teoriile astea.
Apoi facu o pauza si se uita patrunzator la ea. Ciudat, foarte ciudat, isi spuse. Daca tot vorbim de probabilitati si posibilitati, care erau sansele? Sa ma gaseasca aici fix in mijlocul vacantei. Si sa imi vina cu o problema din asta care are legatura exact cu ce am ramas sa cercetez. Daca nu as fi un om de stiinta cat se poate de serios as putea spune ca este vorba de Soarta. Hmm.
Ha, ha, ha. Daca nu as fi un personaj cat se poate de imaterial, as putea sa imi iau niste florice sa privesc spectacolul. Muritori ignoranti.

A trasari.
- Ce s-a intamplat? intreba el.
- Nimic, mi s-a parut ca aud ceva. Continua.
Si D1 incepu pe un ton usor pedant:
- In fizica cuantica vorbim despre doua stari - putem sa le spunem opuse: starea de ubicuitate cuantica si cea de incoerenta cuantica. In acceptia majoritatii oamenilor de stiinta, in momentul in care o particula se afla in ubicuitate cuantica, ea poate sustine toate starile posibile in acelasi timp. Altfel spus, in momentul in care o situatie poate sa se termine in mai multe feluri, universul se divide, pentru a face posibila existenta fiecareia dintre posibilitati. In starea de ubicuitate cuantica avem asadar o multitudine de universuri, fiecare cu varianta lui de realitate, mai mult sau mai putin posibila.
A aproba si ii facu semn sa continue.
- Dar noi nu putem percepe starea de ubicuitate cuantica. Ea este inlocuita de cea de incoerenta cuantica in momentul in care in ecuatie – eh, in peisaj – apare un observator. Simplul fapt ca un observator nu poate intelege mai multe realitati diferite in acelasi timp, obliga situatia, starea sau obiectul aflate in ubicuitate cuantica sa aleaga o singura varianta pe care sa i-o prezinte numitului observator. Asta se cheama colapsare. Imagineaza-ti intreaga ramificatie si suprapunere de stari posibile suferind un colaps la aparitia unui observator si transformandu-se intr-o singura stare. Observatorul distruge multitudinea de realitati si se alege cu una singura.
Fata lui A se luminase de-a dreptul.
- Lasa-ma te rog sa iti pun o intrebare, spuse ea. Noi nu cunoastem viitorul, nu l-am „observat” inca – ca sa folosesc termenul folosit de tine. Astfel posibilitatile raman nelimitate, pentru ca nu le influentam. Prezentul, cel definit si care nu se mai schimba, este rezultatul ajungerii noastre in punctul in care „colapsam” viitorul.
D1 ramasese masca. Ce pot face filosofii astia din fizica. Se simtea vinovat ca refuzase pana atunci sa lucreze cu ei, asa cum faceau unii dintre colegii lui. Se dovedise ca puteau oferi o viziune cat se poate de interesanta asupra lucrurilor.
Vazand ca nu zice nimic, A continua, aratand spre ecran:
- „Singurul motiv ... pentru care nu putem schimba soarta ... este pentru ca o stim.” Intelegi, dragul meu, intelegi?
- Dar, A1, noi nu ne stim soarta. . . se mira el.
- Te rugasem sa pornesti de la premiza ca vorbim despre o persoana care stie viitorul!
- Bine, bine, dar imi placea mai mult varianta initiala, incuviinta el. Unde vrei sa ajungi?
- Avem asadar un om care cunoaste viitorul. L-a colapsat deja, motiv pentru care nu se mai poate schimba. Ce facem ca sa devina iarasi flexibil? Tinand cont de faptul ca aceasta cunoastere este involuntara, i se arata omului nostru fara ca el sa vrea.
- Strict teoretic, n-ar fi atat de greu. Am avea nevoie de un alt om care nu cunoaste viitorul – astfel viitorul lui nu este deja colapsat si poate lua orice forma posibila. Presupunand ca ar putea alege constient care varianta de viitor va rezista dupa ce ramificatia de posibilitati va colapsa, s-ar putea decide pentru o realitate in care primul nostru om sa nu cunoasca viitorul. Dar ne lovim de un paradox aici. Pentru a putea alege constient una dintre variante, omul nostru ar trebui sa le observe, iar observandu-le, le-ar colapsa, deci nu merge nici asa.
A tacea ganditoare, asa ca D1 se hotari sa ii impartaseasca un mare secret:
- Iti spun ceva, dar numai pentru ca te vad preocupata cu adevarat de chestiunea asta. Ramane intre noi, da?
Ea incuviinta.
- De fapt, eu tocmai la asta lucram. La un fel de scut cuantic, care sa permita observarea ubicuitatii cuantice fara a o influenta. Dar am probleme pentru ca nu reusesc sa imi dau seama daca da sau nu rezultate. Nu prea am cum. Cu ce mi-ai spus tu as putea cumva sa incerc o alta abordare. Pana acum nu m-am gandit la viitor ca la o stare de ubicuitate cuantica. S-ar putea ca asta sa simplifice lucrurile. Problema ramane ca nu avem om care sa stie viitorul, pentru a verifica daca am reusit sa il schimb sau nu, intelegi?

- Ba da, spuse ea zambind – pentru prima data in mult timp - plina de speranta. Avem.