O incercare ratata

Day 1,393, 09:51 Published in Romania Romania by Alter Dio


Azi am incercat sa scriu un articol.

Am reusit, intr-un fel dezamagitor pentru cel putin doi: Aditza al XI-lea si subsemnatul. Restul au fost sufficient de politicosi sa nu ma atentioneze (unii) sau sa nu ma bage in seama (majoritatea).

Asa ca stau si ma gandesc daca sa mai scriu ceva sau sau sa tac. Intelept ar fi sa tac. Dar de unde intelepciune la un copil mare ca mine? As putea sa ma multumesc cu faima IP-ului meu, chiar daca nu-s eu vinovat de creatiile –minunate deseori- care pleaca pe teava optica ce atarna sub streasina casei mele. Mai limpede spus, sa las numai pe cei care se pricep sa scrie, sa scrie.

Nu pot!

Hidoase, inspirate, nefericite, pline de substanta, seci, spectaculoase, banale, cum or fi, se intampla uneori sa plece din mine la plimbare cuvintele; cand se duc, hoinaresc imprastiate si nu le mai pot pastori – turma lor se salbaticeste si se ascunde de mine, biet cioban care incearca sa le alinte din fluierul lui ingalat de prea multe nerostite dorinte de marire pseudoliterara. Lipicioase, scarboase, orgolioase dorintele mele.

Le urmaresc cum fug in grupuri de zeci, sute, uneori mii. Se baga pe pasunile altora, rumegand ierburi ciudate si –neaparat, dupa cum o iau razna- halucinogene. Si stau, disperat dupa ordine si coerenta, sa le prind, sa mulg din ele tot ce se poate, dar seara ma prinde de obicei flamand si singur.
Noroc ca mai am undeva, in niste linkuri puse la rece, niste branza din aia acidulata, acrisoara, de la Omae.

Cuvintele mele, dragile mele, tradatoarele mele.

Imi aduc aminte de vremurile cand intonam eu o nota si de peste Apuseni, de la vest, continua cantecele Maniu. Dar era o vreme plina de cantece si nu ma puteam dezlipi de ecran, savurand e-presa mioritica. Rar, foarte rar, imi mai suna acum un ritm din spatele monitorului.
E plin de cantece simple, de prescolari, pe care eu cu toata rusinea si dezamagirea – nu mai sunt capabil sa le fredonez. Sunt cam batran. Da, mi-e ciuda ca nu mai am varsta potrivita, cum ma persifla cineva astazi.
Ca un tapinar cascand ochii stupid pe un munte golas, fara obiectul muncii, ma invart zilnic prin presa din eRomania. Imi rugineste toporul. Ma apuca disperarea.

Scrisul –chiar cel facut in joaca, aici- e un sport de echipa.
Suna aiurea poate… dar oamenii se ingana si se indeamna la scris, ca si copiii la mancat supa. Scriitorii vin in valuri si esueaza simultan, asta se poate verifica in orice istorie a literaturii. Se grupeaza. Se sprijina. Isi dau replica. Se urasc, se ataca. Dar sunt gregari si scriu in haita, uneori, sau in turma, alteori.
Pe campiile sublime ale celebritatii pasc cirezi de talente, cu locuri largi, epoci intregi, intre ele.

Ei bine, cred ca ne aflam intr-o astfel de poiana temporala.

Pun tulnicul la gura si suflu: nimic de pe dealul vecin. De ce as mai sufla a doua oara?

Eu zic sa mai hranim putin vaca asta sacra, sa ii mai agatam clopotei in coarne, poate poate mai rumega o idee-doua si ne mai delectam si noi fie cu ambrozie si nectar, fie macar sa ne inghesuim din vreme in vreme, bazaind, in jurul unor produse mai colocviale. Se stie, balega e totusi ingrasamant. Acuma depinde, sigur, si cine o face si mai ales cum.

No, dragilor, gata cu scheunatul. Ar trebui totusi sa incerc sa scriu un articol, pentru ca-mi place, pentru ca ma simt viu cand e citit, asteptand comentarii si contre care sa imi puna sangele in miscare.

Dar n-am despre ce. Zau. Si dupa cum merge jocul, ma tem ca nu mai am nici despre cine.

Servus.

Mai stau prin zona. Poate apare ceva.



Cluj.