No man’s land, sau despre trădarea prietenilor

Day 907, 23:15 • Published in Republic of Moldova Republic of Moldova • by Danaos
Din ciclul „Alte povestiri din turnul de fildeş”

No man’s land este porţiunea aceea de teren care se găseşte între doi inamici, şi care s-ar traduce cu pământul nimănui sau pământul care nu aparţine nimănui. Întâmplarea face că ieri am văzut filmul care poartă acest nume, al regizorului bosniac Danis Tanovic, şi care a luat oscarul pentru film străin în anul 2002.

Povestea filmului este una pe cât de simplă, pe atât de plină de dramatism. În timpul conflictului din fosta Iugoslavie, doi oameni sunt prinşi în no man’s land. Unul este sârb, iar celălalt este bosniac, dar se înţeleg unul cu altul, pentru că vorbesc aceeaşi limbă. Şi de aici toată absurditatea acelui război, pe care ideea filmului o surprinde cum nu se poate mai bine.

Legătura cu ce se întâmplă azi în eMoldova este, cred, evidentă. Avem un conflict între oameni care nu vorbesc aceeaşi limbă, însă locuiesc în aceeaşi ţară, şi avem şi un no man’s land. Adică, teritoriul fragil dintre cele două tabere, pe care nu mai vrea să-l calce nimeni acum sub nici o formă, şi în care m-am regăsit de unul singur.

Astfel, în no man’s land nu numai că eşti singur, dar eşti şi prins între focurile ce vin din ambele părţi. De unde şi sorţii foarte mici de supravieţuire, sau, încazul nostru, de izbândă. Însă, din fericire, eu nu mi-am propus să port nici o izbândă. Nu mi-am propus să conving pe nimeni de nici un adevăr. Şi nu mi-am propus nici să ţin lecţii de etică.

Ce mi-am propus eu este ceva cu mult mai simplu. Vreau doar să mai spun o dată ce cred despre lume şi viaţă, şi apoi să mă pun şi să tac definitiv. Adică, nu este o soluţie la problemă, şi nu este ceva care m-ar putea mulţumi vreodată, dar este un lucru de bun-simţ. Fiindcă, am ajuns acolo încât vorbele jignesc, iar eu n-am jignit niciodată cu bună ştiinţă.

Şi totuşi, cum să stai şi să nu vrei să spui nimic când la ministerul de externe (oricât ar fi el de mort, fiind condus, cică, de un zombi) este numit un puşti aproape agramat! Un puşti care vorbeşte româna lui de baştină de parcă ar înghiţi găluşte, dar care se oftică atunci când i se spune să treacă pe la şcoală, ca şi cum acest lucru ar fi ceva grav sau ieşit din comun.

Şi cum să nu vrei să spui nimic când acestui puşti, şi altora asemeni lui, li se iartă cu bună ştiinţă stâlcirea limbii lor, cică, native numai pentru că sunt patrioţi! E suficient să vină şi să strige în gura mare „ruşiilor plecaţi acasă!”, că imediat sunt ovaţionaţi din toate părţile, de parcă viitorul naţiei ar sta în mâna lor. Ori de parcă acest naţionalism agresiv cultivat în minţile lor crude ar duce la ceva bun.

Ei trebuie promovaţi pentru că ei sunt deţinătorii adevărului. Nu contează dacă acest adevăr e numai al lor, sau numai al vostru. Nu contează dacă în felul acesta se dărâmă ceea ce au construit alţii înainte cu multă sudoare. Pentru că nu mai contează nimic, atâta timp cât ţelul spre care vă îndreptaţi este unul măreţ pentru voi, la fel cum a fost nu cu mult timp în urmă pentru cei cu care vă războiţi voi acum.

Astăzi este pentru prima dată când nu votez. Şi nu pentru că n-aş avea nevoie de puctul de experienţă, sau pentru că n-aş avea cu cine, ci în semn de protest. Pentru că mie mi se pare că drumul pe care a pornit acum comunitatea e-moldoveană nu este unul pe care aş vrea să-l urmez fără rezerve. Este un drum alunecos, unul pe care n-am mai fost, şi pe care în orice împrejurare l-aş evita din principiu.

Fie, dar, ca voi să aveţi dreptate, şi eu să mă înşel! Îmi doresc asta pentru voi, cei faţă de care am încă un mare respect, şi pe care am ajuns acum să vă trădez. Poate că nu e aceeaşi trădare de care spunea Alter Dio (aka prietenul meu Cluj forever). Şi poate că nu aş fi avut dreptul. Dar acceptaţi-o, vă rog, ca pe un semn de prietenie, care sper să rămână reciprocă...