Join the new world

Un poem in proza. Complicat, mai curand. Din saracia mea ofer un auster gold pentru cine poate traduce intr-o limba mai inteligibila decat limba de ceas prea grabita in care acest text a fost scris, cele de mai jos, intr-un comentariu.

Enjoy! Or not.


Golem


De cu seară, își pregătea sandwichurile pentru drum. Ea stătea la televizor, dincolo de perete, ușa deschisă lăsa voci agitate să urle ceva în legătură cu o friptură arsă. Părea că un grup de sadici urmau să jupuiască de viu un tânăr speriat care se scuza întruna pentru că arsese nenorocita de friptură. Tensiunea stătea să pleznească precum o coardă întinsă, catargele emisiunii pârâiau sub presiunea momentului dar până la urmă părea că prora se va înălța, cu statueta ei înfățișând un bucătar diabolic gata să ucidă pentru aranjamentul nefericit din farfuria cu bucata de vită care odată tăiată nu mai lăsa, cum fac bucățile de vită cu bun simț, sânge când le tai cu cuțitul.

Ai uitat complet de piper, spunea unul dintre sadici și o liniște sepulcrala se așeză peste acest sacrilegiu. În țiuitul așteptării noului verdict de moarte sau măcar de amputare a vreunui membru și-a adus aminte: Să nu uit sa pun piperul. A îndesat in gentuța albastră de voiaj o râșniță de piper de unică folosință, cu grijă, între tricoul roșu și sandalele de plajă.

Ea spunea din sufragerie ceva despre un anume Robert, care era mare nesimțit se vede treaba. Pare într-adevăr nesimțit, admise el cu voce tare strecurând sub plita electrică cu sticlă anti-zgârieturi din gentuța de umăr un roman de Robert Graves, la întamplare, dintre cele de sub chiuvetă. Se bucura în gând, fugar, că nici un bucătar din lume nu se numea, ca din întâmplare, George Călinescu.
Ca prin noroc, printr-un mare noroc, printre scâncetele unuia probabil biciuit pentru că a spart o clătită și a umplut farfuria cu gem de vișine, auzi pașii ei sau poate halatul foșnind și împinse în ultima clipă geanta albastră sub masă trăgând peste o cuvertură imensă, groasă, de culoare roz, din păr de cămilă.
Ce e cu pătura asta pe masă? întrebă ea, deodată alertă. Nimic, spuse el. Am vrut să gătesc iepure și iepurele se simte bine pe puțină blană, e pui de iepure și îi e dor de mama lui.
Iepure? Dragule, ți-ai adus aminte că îmi plac iepurii? Mai ales cei micuți, așa de drăgălași în farfurie, cu o păturică de pâine arabă peste, trasă până sub gâtul cusut la loc să pară viu, gata de spus povești lungi cum fac iepurașii în serile de iarnă! Cât de atent ești tu!
El zâmbi larg, luă din rezerva din buzunarul de la piept un sărut și i-l trimise puțin flambat, sub formă de bezea lipicioasă. Ea prinse sărutul pe buza de jos, cea îngustă, tăioasă, făcând în el o crestătură din care începu să picure, doar să picure puțin, sânge.

Se ridică, grațioasă. Ieși fără să spună un cuvânt și asta însemna în limbajul pudorii ei excesive că merge la toaletă. Asta îi cumpără timp prețios, pe o sumă de nimic practic, pentru că laxativele pe care i le strecurase în sărutul trimis înainte erau din cele ieftine dar care nu dau greș. Avea exact opt minute și treisprezece secunde la dispoziție, conform prospectului. Începu, cu gesturi foarte măsurate și lente, să se grăbească. Întotdeauna se grăbea în felul asta atent pentru că voia să îi reușească o grabă perfectă. De obicei, reușea. Un perfecționist al panicii, minutele lui se lungeau ca niște ceasuri de Salvador Dali.

Pentru început, pregăti pe masă dintr-un bol de lut luat din picioare de colos folosite în cele mai banale metafore repetate de dascălii de școală gimnazială la fiecare început de an când vorbeau despre nu mai știu ce mare imperiu (cu greu găsit de altfel de cumpărat, zilele astea, în magazinele de artă și istorie aplicată), pregăti așadar un sărut rodinian. Doar partea masculină, desigur.
Apoi, cu mișcări care imitau - dar mult mai încet - scosul coarnelor de vițel în drum spre balta cu apă caldă, făcu câteva pase magice peste trupul de lut care păru să înceapă să crească, apoi nu mai păru ci chiar crescu. Foarte multe pase, doar un gol și acela trebui învelit în pătura roz de păr de cămilă pentru că uitase draperia netrasă peste geamul bucătăriei. Era atât de gol încât îl acoperi și se prăbuși înăuntru, dar nu pentru mult timp pentru că îl umflă cu aer din piept, cu puțină carne tocată rămasă de la masa de amiază și apă din belșug. Era în regulă, arata iar bine, rodinian. Perfect.

Ea se pregătea deja să revină, se auzea huruitul îngrozitor, ca de lanțuri trase de un tractor nebun pe dalele din fata catedralei catolice din centrul vechi, al rolei de hârtie. Cumpărase special hârtia asta grea, metalică, segmentată și tăioasă, pentru a câștiga timp suplimentar. Avea încă două minute și cincisprezece secunde, dar el nu credea orbește în prospect așa că își rezervă doar trei secunde peste cele o sută douăzeci promise cu generozitate de fabricant.

Agitat, ruja cu grijă buzele din lut și suflă peste ele ca un șaman de la oraș, cu eleganță și nu din bojoci, rostind o incantație scurtă, din cele de care se spun la birou când se termină pauza de masă. Nimic special. Nu avea voie să facă ceva special. Ea ar fi mirosit imediat daca era ceva nelalocul lui.
Apoi se strecură sub masă și cu mare greutate încăpu în locul lăsat dinadins liber în buzunarul lateral al genții albastre de umăr, înjurând în gând ideea de a pune acolo câinele, care e un animal agitat, și stocul de pastă de decapat țevi de cupru care îi intra direct în coaste. Și tăcu, chitic, aproape nerespirând.
În acel moment ea intră!

Bucata de lut se mișcă, imperceptibil, alungând un țânțar derutat care supsese ulei mineral și praf de magneziu de unde se așteptase să se hrănească cu sânge.
Ah, spuse ea. Dar cu geanta asta ce e? el se chirci înfrigurat sub tubul de pasta de decapat.
Nimic, dragă. Niște lucruri pe care voiam sa le arunc dar mi-a luat multă vreme să mă despart de ele. Știi tu: chestii care nu-s necesare dar le păstrezi ca să nu îți trebuiască cine știe când.
Luă geanta și o duse în curte, o puse lângă tomberon, apoi se întoarse.
M-am gândit așa: acum ca vom avea copilul, să nu mai țin nimic din ce i-ar face rău prin casă. Apoi o sărută.
Rodinian, perfect. Ea zâmbi.

În timpul asta, el cel vechi ieșise în liniște din buzunarul lateral și trăgea, anevoie, geanta pe asfaltul din fața casei. Se uită în urmă ridicând o sprânceană. Se simți infinit de curajos, nemăsurat de laș.