Frumusetea fotbalului

Day 3,035, 07:27 • Published in Romania Peru • by Malin Gincur

E tot un copy paste, sper sa va placa.

În martie 1976, Chris Nicholl, apărător, a marcat toate reuşitele partidei Leicester – Aston Villa. După cîteva zile, îşi arăta zîmbetul în „Cartea Recordurilor”

Şi el, cum naiba să nu-şi aducă aminte, ce dacă au trecut 40 de ani de atunci, el se dusese spre arbitrul ăla mărunţel, chel şi mustăcios. „Sir, i se adresase, cu tot respectul, îmi puteţi da mie mingea, aş vrea să o păstrez, aşa, ca amintire?”. Final de meci Leicester City – Aston Villa, miez de martie, 1976. Tabela de pe „Filbert Street” odihneşte la 2-2.

Fluieraşul nu putuse. „Cu tot respectul din partea mea, ştiţi, e ultimul joc al carierei. Am balonul de la primul şi acesta, de la partida de adio. Îmi pare rău!”. Urlase acolo, pe gazon. Băăăă, reuşise primul hattrick al vieţii şi piticania asta plecase cu „obiectul” sub braţ. Frînă!!!! Ceva nu se leagă: 2-2 şi el nimerise trei la rînd?

Nu hattrick! Un careu întreg!!!
DAAA. Nu trei, ochise patru! Adică toate golurile partidei fuseseră marcate de el. Hai să bem olecuţă de apă şi să o luăm uşor.

Pe numele din cartea de identitate se intitula Christopher John „Chris” Nicholl. Nord irlandez, fundaş central. Jucase pe la ceva cluburi civilizate, trecuse pe la Luton şi, de aici, la Aston Villa. Bifase, colea, 200 de partide, nu era neînţărcat.

Prima oară o lovise pentru Leicester, în minutul 15. Brian Alderson venise cu centrarea şi, pac, el, de meserie „Centre Back,” o altoise. Frumuseţe de gol. 1-0. Îşi săltase portarul din iarbă, băgase un „Sorry!” şi… cursă de urmărire!

Să mai fi fost vreo cinci, hai, şase minute, cînd Brian Little, da, marele fotbalist, l-a văzut în careu. Nicholl a lovit ca hiena cînd focusează suricatul ieşit la promenadă şi, hop, 1-1! Mark Wallington, portarul lui Leicester, o scosese din halău.

La pauză bla-bla-uri, că nu stăm rău, că se poate, că ăilalţi sînt pe 7, iar ei, Villa, pe 16, deci, e bine.

Neiertător pînă la capăt!
Trecuseră 480 de secunde de la reluare. Frank Worthington, un jucător mereu cu capul sus, de la Leicester, aruncase grenada în careu, el, Chris, la bătaie cu un adversar, băgase capul. Ce să vezi? Gol superb! Superb!!! Numai că poarta nu era cea bună. John Burridge, goal-keeperul, tovarăşul său de antrenament, mergea deja în patru labe.

Nu era de glumă, dar reuşise un hattrick. Iar stop! Filmul niţeluş înapoi. Cu două zile în urmă, trăsese pe la Ray Gordon. Sculă, 60 de goluri pentru Villa. Lipiseră o bericioaică, cînd, hop, privirea se oprise pe cinci mingi parcate lîngă şemineu. „Fiecare e pentru cîte un hattrick. Am cinci pînă acum la Lei!”. Continuăm de unde am rămas. Da, corect, Ray punctase PENTRU Villa, nu ÎMPOTRIVĂ, da’ ce să facă?

Tehnicianul nu l-a scos. Cei 24.663 de spectatori rîdeau deja cînd Chris a pornit, din nou, spre egalare… A prins un şut. Ceva mai sănătos, unghi închis. Lovitură de zile mari. 2-2. Cei 24.663 au lăsat rîsul, se puseră pe aplaudat! El, băiatul care marcase cînd dorise, fără să ţină cont de poartă, fără să ţină cont dacă cel din faţă-i vrăjmaş ori prietenar, se uita după un fotograf. Ştia că meciul nu e „live”, că peliculă nu va rămîne după istă ispravă, dar voia măcar o imagine… Apoi, aşa, uşor, se bucurase. Doamneee, cu tehnologia de azi, era la „Faza Zilei” cel puţin o lună de zile la ceea ce reuşise în doar 70 de minute!

Băiat cu carte. „Cartea Recordurilor!”
Nu-şi mai aminteşte cum a ieşit de pe dreptunghi, ce a făcut în vestiar… Scannerul memoriei reţine doar că bătălia a dat-o sîmbătă, 20 martie. Joi, cineva de la „Cartea Recordurilor”, cu patalama de la Londra, a venit să-l tragă în poze, să-l informeze că deja e o legendă. A vrut să-i dea un şut în despărţitura pantalonului. Dar s-a oprit… Apoi, l-a iscodit dacă nu serveşte ceva rece.

A făcut el cinste: fundaşul care la 2-2 dăduse toate golurile! Unul mai frumos decît celălalt!!!