Join the new world

Am niste texte pe care le-am scris, le-am pus undeva pe net la un moment dat si apoi am sters blogul acela.

Le-am recuperat facand sapaturi prin computer si golind recycle bin, alegand foile mototolite din el si indreptandu-le. Erau murdare pe alocuri cu ceva rosu si scrum de tigara. Apoi m-am gandit ce sa fac cu ele si am hotarat, chiar daca vor parea ciudate pentru un articol de joc, sa le pun aici, sa stea in siguranta -citite sau necitite. Nu pe toate. Unul, trei, cinci: voi vedea.
E neimportant cate, pentru ca -nu uitati- suntem fiecare din noi un morfem. Tot ce spunem sau scriem, intamplate sau nu, inventate sau nu, sunt forme crescute fractal din cea mai mica unitate de sens a lumii: noi insine.

Incep:

Ion, pe langa mal

Ion mergea pe lângă mal, aplecându-se pe sub sălcii din când în când, când îi ieșeau în cale. Sălciile erau nebunatice și îi săreau în cărare pe neașteptate, încercând să îl prindă în mrejele –jucăușe de altfel și prietenoase - lungilor crengi atârnătoare.
Nu știa exact înspre ce se îndreaptă și asta de ceva vreme. Dar dacă apuci să te pornești de acasă –își spunea, ca să se încurajeze - trebuie neapărat să ajungi undeva, n-ai cum să nu ajungi nicăieri, în cel mai bun și mai rău caz tot acasă, într-un final. Ajungerea in locuri noi e bună doar ca rupere de ritm, peisajele exotice îi provocau plăcere dintotdeauna dar privite pe net, rareori la televizor (pentru că la televizor ai telecomanda, iar interacțiunea trebuie să te surprindă și niciodată să nu îți fie la îndemână oprirea sau pornirea întâmplărilor) și din vagi amintiri din vremea când nu făcea alergia asta cumplită la hârtie, în cărți tipărite. Niciodată nu îi plăceau în viața cealaltă pe care se întâmpla când se lua curentul să fie obligat să o trăiască. De fapt, le testase. Îl ținuse uneori cinci minute (las’ ca nu-i așa de rău, ba e bine chiar, cinci minute – unii nu rezistă nici măcar trei, dragul meu, îi spunea peisajul) alteori o jumătate de oră plină, dar era băut bine în cazul ala special.
Da, Ion se născuse și copilărise într-o perioadă în care mai există hârtie tipărită și marea Alergie nu cuprinsese încă tot universul modern retrăgându-se însă speriată în fața universului nemodern, de la țară, mai puțin capabil de alergii și idiosincrazii. Dar cum el se născuse într-o arie geografică în care universul era modern încă de la început de vremuri, n-avea de ales și făcuse alergie nu de alta dar era ciudat, cel puțin, să nu fii și tu în rând cu marile boli ale omenirii.

Ion lăsa urme.
Noroi din cel mai banal care se găsește în mai toate cărțile de psihologie clinică i se prinsese pe tălpile goale ale bocancilor care erau atât de sensibili la înțepăturile vreascurilor (care, trebuie să vă spun ca să fie clar, sunt bucăți de cadavre de copaci; cele mai groase și cu scoarță de copaci maturi și cele mai subțirele se poate să fie chiar de copaci copii, așa cum înțepătoarele semințe care îți intră în talpa bocancului de piele pot fi –și uneori chiar sunt - oseminte întărite ale copiilor nenăscuți ai sălciilor, unul din motivele pentru care acestea plâng atât de mult, sfâșietor de mult).
Bocancii se zgâriaseră în așa hal încât se umpluseră de sânge și stăteau să plângă în cor cu sălciile, lucru de nesuportat de către Ion care e un om sensibil și milos, așa ca îi scoase din picioare și și-i atârnă în cuiul din cutia craniana care era liber după ce aruncase câteva amintiri mai noi ca să aibă loc să crească mai vechile mitomanii care îi plăceau și porni cu picioarele goale, mult mai rezistente decât frumoșii lui bocanci urbani, scoși la o imprimantă tridimensională.

Ion lăsa urme și totuși le lăsa aiurea pentru că urmele nu voiau să îl lase la rândul lor, urmărindu-l peste tot, găuri de noroi în care nu putea turna cuvinte pentru ca erau secrete și pline deja cu lichide urât mirositoare. Iar Ion, așa cum îl știm cu toții, e atent la cuvinte și mai curând lasă sa agonizeze o idee decât să o ajute cu un cuvânt mizerabil, nelalocul lui sau jignitor. Multe idei au murit în felul asta dar se pare că Ion nu pune mare preț pe idei, oricum nu atât de mult cât pe cuvinte.

Dintr-o data a început să devină foarte lent, apoi încet-încet a redevenit brusc agitat și aproape violent, încât pietrele din apa au ieșit afară așa ude și nude, uitând de rușine, de teama că ar putea cumva să sară după ele, să le calce, să le apese cu privirea și talpa întărită de alergatul zilnic pe câmpiile celeste. Dintr-un ochi de apa mai liniștit al râului, sub o piatra ascuțită și riguroasă, stătea ascuns Barbilian temându-se de cine știe ce recitare și interpretare. Dar Ion nu avea timp sa mâne cirezi, era grăbit să ajungă undeva, anul ăsta.

Eventual, acasă. Cumva mergea tot mai greu, împiedicat, pentru că uitase să își amintească că nu trebuie să uite sa fie atent și ridicase în somn întâi, apoi in mers, mici bariere de tufe albastre, reci, raționale, exact în calea pe care știa că nu trebuie să o urmeze, dar n-are încotro.
Era seara deja de vreo nouă ore jumătate când Ion simți că s-a săturat de frig și mai ales s-a săturat să se prefacă ca răsare soarele, că e bronzat și frumos, că are dantura perfectă. A ales să fie seară și seară n-a putut fi pentru că dacă primăvară și diminețile pot fi mimate, serile nu. Nici nopțile. E firesc, pentru că poți mima căldura pe frig, dar dacă te îmbraci peste măsură în toiul arșiței, o sa mori imediat lichefiindu-te în propria minciună. Și oricum, cine are chef să se prefacă că e seară la amiază, sau ca e în beci și e umed și rece, când stătea pe plajă între tot felul de fete frumoase?

Ion se uită, alarmat, la ceas.
Barbilian se crispă puțin, după care se liniști acolo sub luciul apei de după bolovan, văzând că nu era nimic dedus din acesta. Era pur și simplu un ceas, clasic și de tip vechi, de genul pe care îl poartă femeile in pântec și în sâni și bărbații în coșul pieptului și creștetul capului.
Minutarul a observat că e văzut și s-a dus repede, rotindu-se frenetic ca toate minutarele prinse pe picior greșit, la fără un sfert.

Ion a pus mana pe el repede, înainte să se fixeze acolo prea tare, trăgându-l înapoi pe poziția de “fără jumătate”. Așa era cu adevărat corect să stea ceasul și pantalonii și cămașa și capul și alte părți ale corpului lui Ion: la fără jumătate.

Apoi a pornit către casă.
Voia acasă.
Din păcate urmele sale, murdare de noroi și pline de râme și gândaci, îl urmăreau. Dar n-avea ce face. Era seară.