Călătorie la capătul lumii care a fost

Day 1,028, 06:56 • Published in Republic of Moldova Republic of Moldova • by Danaos

Mă luai cu trebile grabnice (unele mai grabnice decât altele), şi n-am mai apucat să casc gura prin târg, cum îmi este mie obiceiul. Dar azi, care este a treia zi după înviere (nu a Celui de Sus, ci a mea, păcatele mele), am zis că musai trebuie să mă duc. Şi m-am dus (nu m-aş mai fi dus!). Am luat-o agale pe străduţele înguste, prăfuite şi pustii. Nici ţipenie. Colo pe un gard, ce sta să se îmburde, un motan tărcat stătea la soare, mieunând a jale (i-o fi fost foame, cred, şi dor de mâţe, că nici de alea nu mai sunt). Dincolo, după nişte bolovani (care trebuie să fi fost o intreprindere cândva prosperă, din care n-a mai rămas nimic), un câine jigărit scheuna a pagubă (căuta un os, mai mult ca sigur, fosilizat şi ascuns în pietre). Iar mai încolo... n-am ajuns că mi-a fost treamă să nu dau peste vreo sălbăticiune.

M-am întors şi am luat-o pe centru. La primărie e vacant. Se duse unul cu cheile şi dus a fost. Că nu degeaba se zice că dacă îţi merge rău să nu te aştepţi la bine. Aşa e şi aici, însă tot e bine că n-are cine să facă tărăboi. Motanul e pe gard la soare şi câinele amuşină pe jos. Iar dacă e să se întâlnească unul cu altul, sigur n-are să iasă nimic, fiindcă îi desparte gardul ăla pe jumătate dărâmat, pustiul din jur, şi jalea. Destul cât să nu aibă de ce să se încaiere.

La Cazetă scrie rar şi fără legătură. Unii arată cu degetul cât de proştii sunt alţii. Alţii se laudă că le-a venit ideea, dar n-au idee ce să facă cu ea. Ministrul dă raport, şi se miră până şi el de cât de anemic funcţionează statul (nu la taclale, că nici n-ar avea cu cine). Iar ministerul îşi plânge de milă (una că nu are timp, şi două că bate vântul pe la firmele luate în primire). Noroc că studintele în ştiinţe (unele chiar naturale), are timp şi chef de plimbare printre copaci (eu bănui că-s castani, dar nu pun mâna în foc, că nu voi neapărat să le scot castanele), şi astfel ne mai găsirăm şi noi de lucru cu neuronii (îi lăsarăm să zburde liber de la o imagine la alta).

Mai la urmă de tot mă întâlnii cu amicul meu mai vechi, şi îmi aduse aminte de Iunion. Am trecut, vreau să vă zic, pe acolo, dar nu e. Adică, nu e nimic, nici vorbă de Iunion! Poate să fi fost un alt câine jigărit prin preajmă, care chelălăia de unul singur (mai degrabă beat de foame), dar nici urmă de picior de om. Ce-i drept, un uşor miros de bere am simţit eu, dar mi-am zis că trebuie să fie din hainele mele, şi de aia n-am stat prea mult să adulmec (zărisem, dealtfel, jigodia ceva mai departe, şi n-am vrut să-i suflu în nas, că numai viteaz nu m-a făcut natura!).

Astea fiind zise, mă opresc aici, şi cu plimbatul, dar şi cu datul din gură. Că ce-i mult strică, şi ce-i puţin nu se adună. Iar dumneavoastră alegeţi acum ce găsiţi că e bun, şi ce nu aruncaţi pe apa sâmbetei, dacă îţi găsi-o şi pe aia (apa, adică, fiindcă sâmbăta numai ce a trecut).