Amintiri de aur

Day 3,028, 12:53 • Published in Romania Republic of Moldova • by Mentalist de Bucovina


Cea mai frumoasă parte a vieţii mele am petrecut-o la bunicii dinspre mamă, într-un sat pierdut printre dealuri din judeţul Botoşani, nu departe de graniţa cu Basarabia.

De-acolo mi-au rămas amintirile care valorează mai mult decât tot aurul din lume...
Acolo bunicul m-a învăţat să fiu om, acolo am înţeles că nu trebuie să ne fie frică de animale atâta timp cât nu le vrei răul, acolo m-am îndrăgostit de film în nenumăratele seri de la căminul cultural când vedeam în şir aceleaşi filme, tot acolo am devenit “dependent” de tenis de masă – cele mai spectaculoase “campionate” se încingeau până târziu în noapte în holul aceluiaşi cămin...

Împreună cu fratele meu mai mare am făcut cele mai mari trăznăi. Într-o zi am plecat la scăldat pe Drislea, un afluent al Jijiei, care pentru mine era cât un fluviu pe vremea aia. Cu frate-miu au venit şi câţiva băieţi de-o seamă cu el, care l-au luat la pescuit de raci. Eu eram prea mic pentru a intra în apa adâncă de pe lângă anumite maluri unde ştiau sătenii că sunt raci. Cel mai iscusit dintre ei era unul de-a lu’ Gorbănescu, care îi prindea cu mâna goală. Dar surpriza mare pentru mine a fost locul unde îşi ţinea respectivul captura preţioasă: în chiloţi. Le rupea cleştii şi-i băga rapid în indispensabili spre hazul nostru. A prins şi frate-miu câţiva răcuşori, şi mi-i aduc aminte şi-acum, după ce i-a fiert bunica, care era o bucătăreasă de excepţie, şi ni i-a dat să-i mâncăm – a fost cel mai intens roşu pe care l-am văzut vreodată...

Altădată, fără să-i spunem bunicii am fugit de-acasă să jucăm fotbal pe terenul de la capătul satului, şi nu ne-am întors decât când se-ntunecase de nu mai vedeam deloc mingea. Ne-am apropiat tiptil de casa bunicilor, şi l-am văzut pe bunicul trebăluind prin curte. De frică să nu luăm urecheala binemeritată, ne-a venit nouă ideea “genială” să ne furişăm în grajdul unde bunicul o ţinea pe Ţuchi, capra noastră dragă. Zis şi făcut: ne-am tupilat noi bine, şi când bunicul era cu spatele, tăind merele dulci ce cădeau pe jos ca să-i dea seara lui Ţuchi, ne-am repezit în podul şurii, pitindu-ne bine prin fânul frumos mirositor. Bineînţeles, bunicul a venit să dea de mâncare caprei, iar noi ne înghionteam şi ne ţineam să nu ne hlizim ca să nu ne audă. Bunicul, de dragul nostru, s-a făcut că nu ştia că suntem acolo, şi-a văzut de treabă şi a plecat în casă. Dându-ne seama că n-am realizat mare lucru stând în podul şurii, şi frământaţi de chiorăielile care nu mai conteneau din stomacurile noastre, ne-am dat jos frumuşel şi, cu “coada-ntre picioare” ne-am dus să-i cerem iertare bunicului şi să ne dea şi nouă de mâncare...

Câteodată bunicul ne lua cu el la lucru, el fiind dulgherul satului şi lucrând la sediul CAP-ului. Vis-a-vis de sediu era casa preotului din sat, care avea un nepot de-o seamă cu mine, tare răzgâiet. Văzându-ne acolo, acesta ne invită la el, unde după o perioadă de sfiiciune faţă de prezenţa celor sfinte prin preajmă, şi după ce coana preuteasă ne ghiftui cu plăcinte-cu-poale-n-brâu, ne apucarăm să ne zbânţuim prin curtea vastă, să ne jucăm cu toate orătăniile, finalizând prin nelipsitul fotbal. Dar ca de obicei când “ne lua valul”, sfârşirăm prin a sparge geamul de la fereastra camerei părintelui, şi brusc ne retransformarăm în mici îngeri nevinovaţi, şi uşor-uşor să căutăm cât mai iute poarta. Nu ştiu cum a rezolvat bietul bunic cu preotul, dar noi am fost cuminţi aproape o săptămână după această tărăşenie...
Apoi, nepotul părintelui ne-a întors vizita, venind la noi cu bicicleta lui nouă. Ei şi-aşa am învăţat eu să merg pe bicicletă, cât frate-miu şi cu Laurenţiu (că aşa îl chema pe nepotul preotului) se jucau tenis de câmp cu paletele din lemn făcute de bunicul. Şi de-atunci, nu mă mai dezlipeam de Pegasul sclipitor şi înzorzonat al lui Laurenţiu. Până într-o zi, când voinic nevoie mare, am tras o raită prin sat cu bicicleta, şi coborând un deal la poalele căruia uliţa cotea brusc la dreapta, m-am gândit eu că dacă mă aplec un pic spre dreapta n-o să mai fie nevoie să frânez. Surpriză: curba era de 90 de grade, aşa că m-am înfipt cu toată viteza în gardul din faţă. Norocul meu a fost că nu era din ostreţe din lemn, ci doar din nişte stuf întărit şi legat strâns, aşa că am scăpat cu bine. Nu şi bicicleta, care s-a cam îndoit...

Îmi mai aduc aminte cum am descoperit îngheţata făcută de ţiganii căldărari care veneau la sărbătorile mari. Era de Sânta-Mărie cea Mare, într-un august torid, când ne-am trezit cu noaptea-n cap şi am pornit-o pe jos peste dealuri către Mănăstirea Cozancea. După câteva ore bune de mers alert, am ajuns cu bine şi ne-am amestecat prin mulţimea de pelerini. Am stat cuminţi la rând, am pupat cu smerenie toate icoanele, şi sfârşiţi de foame ne-am pus la coadă la pomană. După ce înfulecarăm pe nemestecate sărmăluţele în foi-de-viţă cu felii impozante de cozonac şi ne-am potolit setea cu apă rece de la fântâna mănăstirii, am ginit căruţa din marginea puhoiului de oameni, unde o ţigancă oacheşă nu prididea să vândă îngheţată la cornet dintr-un tanc enorm. Am reuşit să încropim suma necesară şi ne-am luat câte unul de căciulă – a fost cel mai aromat şi savuros deliciu pe care l-am degustat în mulţi ani...

Mi-e dor de fiecare zi petrecută la bunici, pentru că inventam în fiece zi alte jocuri, alte distracţii. Aşa se întâmplă într-o zi când fratelui meu i-a venit ideea să jucăm ... hochei pe iarbă. Da, aţi citit bine, hochei pe iarbă. Am luat cârjele bunicilor pe care folosindu-le invers le-am transformat în crose, am făcut porţi din nişte buturugi, am luat mingea de tenis de câmp şi ... la joacă! Problema e că fratele meu, care e mai mare cu 3 ani decât mine, mă fenta de 100 de ori, ajungea la poartă şi nu dădea gol, ci iar se întorcea, iar mă fenta, la nesfârşit. Şi atunci, eu mă enervam şi începeam să arunc cu cârjele după el, până ne-a văzut bunica şi ni le-a confiscat ca să nu ne spargem capetele...

...şi mi-e dor enorm de serile acelea superbe de vară, când bunicul după ce o mulgea pe Ţuchi şi ne dădea să ne băgăm boticurile în strachina cu lapte proaspăt, hotăra să cinăm afară. Iute scoteam masa din tindă, o aşezam sub măr şi ne întindeam până târziu în noapte cu poveşti şi trufandale...

Ce ţi-e şi cu viaţa asta – cât eşti copil visezi cum vei ajunge mare şi tare şi-o să cucereşti lumea, iar după ce înaintezi în vârstă ţi-ai dori să nu se fi terminat niciodată copilăria...



Cu drag,

Mentalist de Bucovina
Mărţişor, MMXVI