Mitul demnităţii noastre
Ion Anapoda
E sâmbătă seara şi n-am băut încă nimic. M-am uitat toată ziua la filme, fără vreun mare folos, iar acum am început să mă plictisesc. Maniu a devenit preşedinte şi-i ocupat cu războaiele. Omae e mort de ceva vreme. Direct x scrie iar lacrimogen, pentru publicul lui feminin. Iar Pădurarul a dat-o şi el pe literatură.
Nu-mi rămâne decât să ies şi eu cu ceva. Dar cu ce? Am vrut să continui seria lucrurilor cu care nu mă pot mândri. Ar fi fost rândul demnităţii. Însă mărturisesc că am nişte dubii. Sau, mai degrabă, reţineri. Zilele astea m-am gândit mult la sensul acestui termen şi n-am ajuns la nici o concluzie.
În dicţionar zice că demnitatea ar însemna "autoritate morală" sau "prestigiu". De unde se deduce că, aplicată la întregul popor, definiţia respectivă ne dezavantajează mai rău decât ne-am fi dorit. Fiindcă, per ansamblu, nu avem nici una dintre aceste "calităţi". Iar dacă le-am avut vreodată, cu siguranţă au fost uitate sub colb de cronici.
Demnitatea nu se măsoară în cantitate, desigur, şi nici în număr, ci în calitate. N-ar trebui, prin urmare, să ne îngrijorăm că n-am avut destui domnitori care să fi luptat cu turcii sau care să fi stat pavăză în faţa invadatorilor. Ceea ce ar trebui să ne facă să ne ruşinăm ar fi mai degrabă lipsa consecvenţei.
Marii domnitori, şi lupta lor pentru neatârnare, sunt tot atâtea mituri. Şi nu suntem noi de vină că le-am creat, ci istoria că ne-a învăţat să le trăim şi să ne hrănim cu ele. Fiindcă ei sunt, se pare, primii care ne vin în minte atunci când vorbim de demnitate. Şi de fapt sunt şi singurii.
Ne place, oricum, să îi scoatem mereu în faţă, să ni-i luăm drept repere. Ba chiar să îi apărăm vehement atunci când vin unii şi încep să destrame aura lor mitică. Dar ce nu ştim sau ce nu vrem să înţelegem este că nu curajul de a ne bate a fost problema noastră, ci felul în care am făcut-o şi o facem încă.
Am învăţat în tot acest timp să ne căutăm interesul, să ne facem cunoscuţi şi să încercăm să devenim cineva. Cum şi cu ce preţ a contat mai puţin. Că ne-am căciulit sau nu pe la unele porţi nici nu mai importă. N-am fost şi nu suntem oricum singurii. Ce rămâne este, vorba proverbului, un cap plecat, dar pe umeri.
Comments
demintatea se masoara deseori prin decapitari, nu prin eschive.
suntem pseudocefali si pseudovertebrali. dar in viata...
Eu, când ma gândesc prea mult la ceva, după îmi pare rău...
P.S. Mai adaog ca parca as crede ca ar exista si dimensiunea cantitativa a demnității - când e prea putina parca ar lipsi ceva si cand e prea multa tot parca s-ar contrazice cu bunul simt al măsurii.
Cred ca e dificil sa vorbesti de calitatile sau defectele unui popor intreg. Simplifici un lucru mult prea complex. Nu ai de unde sa pui in calcul toti parametrii, si atunci e foarte mare probabilitatea sa ajungi la rezultate gresite.
Hai sa intreb si eu niste lucruri:
1. Capul plecat mai are demnitate?
2. Poti ramane si cu capul plecat si cu demnitatea?(scuze ptr caco)
3. Daca de faptul ca pleci sau nu capul depinde viata a mii de oameni, care e definitia demnitatii in cazul de fata?
Cred ca putem vorbi de calitati si defecte individuale. Eu sunt responsabil de ale mele, tu de ale tale, etc. Poate ca sunt conjunturi diferite,dar daca nu eu te-am creat conjunctura ta, nu ma simt nici responsabil pentru deciziile tale. )))
basar, mestere, asta cam asa e. eu inca ma intreb ce este demnitatea... sigur ca ce stim noi despre unii si altii e putin, iar a-i pune pe toti intr-o oala si a socoti la sfarsit cati fierb si cati nu e insuficient si ineficient...
cat priveste intrebarile, nu pot sa-ti raspund la nici una. proverbul l-am inventat, probabil, tot noi pentru a ne justifica... restul sunt interpretari...
Capul plecat sabia nu-l taie, in momentul in care se pleaca; dar isi rezerva dreptul de-al reteza cind devine inutil sau deranjant. Capul retezat serveste de exemplu pentru celelalte capete, chestie care trage mult in balanta alegerilor pe car' le facem😁
Apropo de demnitate, zicea domnu' Hasek ceva...http://www.erepublik.com/en/article/-m-ti-partea-num-ru-039-be--1933874/1/20
Demnitatea unui popor, poate fi privita ca suma demnitatilor indivizilor care-l alcatuiesc. Daca seara cand te culci si dimineata cand te scoli te poti privi in ochi in oglinda, daca esti convins ca pe parcursul zilei nu ai abdicat de la perceptele tale morale, atunci, poate ca te poti numi demn. legat de demnitatea poporului din care facem parte am ceva dubii. Insa circumstante atenuante am avut garla. daca e sa privesti in istorie, si sa pui interesul national pe primul loc, indiferent de mijloacele prin care doresti sa-l atingi, demnitatea nu-si mai are rostul. Pacatul a fost si este inca faptul ca am fost de prea multe ori pusi in situatia de a alege cel mai mic rau. Si de aici, dumnezeu cu mila.
P.S. ultimul articol nu e lacrimogen. Cel putin eu nu-l vad asa. Poate ma insel.
vezi tu, direct x, eu am sa-ti dau un singur exemplu care este din erepublik si nu din realitate. m-am suparat pe sat (e.g eRomania) si am plecat unde am vazut cu ochii. Adica, in Noua Zeelanda, ca tocmai se pusese pe harta. Am vrut sa vad cum e sa fii nou intr-un loc necunoscut. Ce crezi ca mi s-a intamplat? La primul articol in care am mentionat ca sunt roman (ma rog, e-roman), am si fost catalogat: TO-ist! De ce? Pentru ca intamplator (sau nu) in acelasi loc virgin poposisera niste americani si sarbi care il cunoscusera pe Victor Petrescu. Eu habar n-am avut cine era respectivul (si sunt extrem de sincer), dar "faima" lui si a e-poporului lui (adica si a mea) se dusese departe...
Banuiesc ca in realitate situatia e la fel. Mie, intamplator, nu-mi cauzeaza nimic rau daca ma striga unii pe strazile Londrei sau Parisului "tigan", sau daca ma controleaza la vama si in chiloti, dar in sufletul meu nu pot sa spun ca ma simt bine... Cam asta ar fi cu "culcatul si privitul in oglinda"...
Privitor la articol, evident ca nu e lacrimogen. Eu n-am plans si probail ca nici vreun alt barbat, dar era pe "placul" populatiei feminine, care se stie ca e mai sensibila...)
Mai bina sa mori in picioare, decat sa traiesti in genunchi.
Ioane si la toti ceilalti: Demnitatea nu are a face nimic cu plecarea capului. Cel putin pana la un punct. Un intelept stie sa plece capul in fata altuia mai intelept decat el, la fel cum si cel mai viteaz trebuie sa recurga la viclesuguri si aliante pentru a invinge in fata altuia mai puternic.
Istoria e plina de astfel de exemple, iar unul din ele, chiar primul care imi vine in minte, e cel al rusilor. Nu am auzit pe mai nimeni spunand ca Rusia ar fi o tara de oameni nedemni, fara coloana vertebrala sau sau aibe capul plecat. Totusi, daca privesti razboaiele ei, de fiecare data cand a fost sa fie cucerita a castigat prin razboi de gherila si cu ajutorul vremii aspre. Oare asta ii face nedemni? Cred ca dimpotriva: intelepciunea de a vedea superioritatea adversarului si de a te folosi de orice ai la dispozitie pentru a supravietui. Alte popoare au semnat aliante, uneori poate rusinoase, dar tot in acelasi scop si cu aceleasi rezultate. Dar asta e pe timp de razboi...
Pe timp de pace insa... Brigadiere, pentru ca ai un comentariu foarte decisiv: ce ai prefera daca vine unul la tine cu o arma sa te jefuiasca? Te vei tine demn, refuzand, sau vei ingenunchia, stiind ca ai mult mai multe lucruri pentru care sa traiesti, chiar daca ti se ia chiar si tot ce ai pe tine atunci? Iar aici ii dau dreptate lui Norman: exista o limita superioara a demnitatii, iar atunci cand e depasita da in prostie chiar.
Dar totusi, desi o demnitate individuala exista destul de bine formata la noi, romanii, cateva evenimente, chiar de zilele trecute, ma fac sa il contrazic pe direct x: demnitatea unui popor, respectiv a unui grup de oameni, nu este egala cu suma demnitatilor individuale. Iata ce s-a intamplat:
1. Autobuz. 3 Pusti galagiosi se urca mancand hamburgeri in care musteau sosurile si mai mai sa murdareasca 3-4 oameni. Toti se uitau la ei urat pentru vorba exagerat de tare si faptul ca au si facut mizerie in autobuz, dar nimeni nu a zis nimic. Intr-o statie au aruncat pe usa si servetelele, la care un tip, pe la 30 de ani se ia de ei ca de ce fac mizerie. A urmat un circ scabos in care saracul om a cam fost luat la misto, dar baietii s-au potolit intr-un final. Cu toate astea, nimeni nu a schitat nici un gest pentru a-l ajuta, ba chiar am vazut priviri putin mirate de gest.
2. Autobuz. Prietena mea murea de cald, dar nimeni nu deschidea un geam. Toata lumea transpira si pufnea de cald, dar din nou, nici un gest pentru a face ceva sa fie mai bine. Intr-un final ea roaga pe un domn sa deschida trapa. Acesta deschide si el impreuna cu inca un tip incep sa rada si ii spun: "Multumim, la asta ne gandeam si noi, dar..." Iar apoi si altii au inceput sa mai deschida geamurile, facandu-se atmosfera mai respurabila.
Acum, privind la ambele situatii, fiecare individ, daca ar fi fost singur sau, poate, in grup de prieteni, ar fi reactionat corect si demn. Demnitatea grupului a fost insa redusa aproape de zero doar datorita faptului ca erau alaturi de straini. Si aici consider ca mai avem eneorm de lucrat.
Toate bune,
Matreazza
@Matreazza, pina la urma nu cred ca-i neaparat vorba de demnitate ( un cuvint mult prea mare si cu atit de multe intelesuri, depinde de fiecare cum il foloseste...), cred ca-i mai mult vorba de normalitate. Pentru ca ceea ce consideri ca fiind un comportament demn ( mai ales in cazurile descrise de tine), mie mi se pare un comportament normal...mi se pare normal sa-i atentionezi pe idioti cind isi imprastie jegul, mi se pare normal sa ajut pe cineva la ananghie chiar daca mi-e strain, etc...Anormala mi se pare reactia generala de "bouche bee" in momentul in care cineva se comporta normal, civilizat...Probabil ca tine de educatie, de cit de influentabil este fiecare, de anturaj etc, da' parca totusi este prea mult sa-l privesti ca pe un extraterestru pe unu' care-si stinge tigara in scrumiera...
Daca vorbim despre demnitatea noastra ca si popor, e un pic mai complicat...Cica fiecare popor are conducatorii pe care-i merita; daca luam de buna zicerea asta, apai e bai mare... Vaz multa lume ca-i baga la inaintare pe-un Stefan, Mihai Viteazu sau Vlad Tepes, pentru ca asa se mingiie demnele(😉) orgolii ale unora si pentru ca asa scrie in manualu' de istorie. Dar o ar'metica simpla zice ca suma conducatorilor de doi bani pe care i-am avut este mai mare si acopera mai mult din istoria noastra...da' cine sa ne-nvete? Si uite-asa, ajungem tot la educatie. Cred cu tarie ca asta-i domeniul care ne poate ajuta sa traim normal. Cu demnitate, daca vrei.Problema-i ca asta e un capitol la care sintem deficitari, iar viitoru-mi pare sumbru. Si de neocolit.
eu nu mai raspund, ca nea Alcide a cam intuit clar ceea ce am incercat eu sa "zgandar" cu acest articol...
Da Alcide, insa uneori imi vine in minte ceva auzit, dar nu mai stiu de unde: "Nebunii cred ca ceilalti sunt nebuni." Normalitatea este mai curand o stare. Privind in jur, tot normalul meu e anormal si tot anormalul meu e normal si intalnit la fiecare pas. Si atunci tot mai des ajung la versurile astea: http://www.youtube.com/watch?v=bYKLNWX5PfM
Bineinteles, nu trebuie oprita aceasta lupta cu morile de vant (pentru moment) spre a trezi in altii acea normalitate... de bun simt, daca pot spune asa.
Cat despre conducatori... nume mari am avut cat? Vreo 200 de ani prin Dacia, Apoi aproape 1500 de ani de tacere, inca 3-400 de ani cu nume presarate ici si colo, iar mai apoi iar tacere. S-au mai ridicat si altii buni, dar multi nici macar nu-i stiu si istoria parca refuza sa-i recunoasca. Deci iti dau dreptate aici, dar nici educatia nu stiu daca e neaparat o solutie. Priveste la invatamantul preuniversitar si ai sa vezi (ceea ce am vazut si eu cand eram acolo) ca e de ajuns sa ai un grup cat de mic de "mere stricate" si vor reusi sa strice pe multi altii. Dar cand noi vorbim de o intreaga societate si mentalitate "stricata", ce sanse are educatia? Cum poti sa educi milioane de oameni? Cred ca metoda aplicata de germani acum ceva timp pentru corijarea populatiei e cea mai buna: pedepse in stare sa te lase muritor de foame daca incalci regulile prea des. Educati sau nu, oamenii raman turma si teama influenteaza mai mult decat vorba buna.
Ca sa nu fiu inteles gresit, chiar gasisem recent un studiu in care s-a spus ca odata cu inasprirea amenzilor din codul rutier a scazut frecventa incalcarii regulilor. La o astfel de frica ma refer.
Dar am deviat totusi de la subiect asa ca ma opresc aici.