Join the new world

Mi se pare halucinant să ne întâlnim aici. Îmi pare foarte rău.

Adevărul era că și el era foarte surprins de cât de coerent reușise să se exprime, brusc. De la un moment dat al serii, simțise că i se cam încețoșase mintea și de vorbe, care oricum se înșirau alandala, nu avea nevoie. Mai mult, pe suprafața fluoerscentă de dans, ticsită de mirosuri și piele, nu te auzeai cu celălalt. Prietenii, deja descheiați la cămăși și cu părul răvășit, erau în cealaltă pare a clubului și le putea vedea fețele, în pulsațiile stroboscopului, ca la niște moroi.

Citi în ochii ei aceeași îngăduință, deși știa că nu merită. Cu siguranță nu erau prieteni.

Apoi o pierdu din vedere, în învălmășeala unor versuri și sunete ce atraseră zeci de tineri spre centrul clubului, ca spre o lampă arzândă. Chiar atunci, îmbulzit de fete ce dădeau năvală cu brațele ridicate se prăbuși, tare amețit, peste niște tabureti de piele.

Petală de floare de cireș pe creanga udă, (poezia mică de Ezra Pound nu o uitase încă), chipul ei albăstrui se profila, apropiindu-se printre trupuri. Se apleca să îl ridice, prinzându-l de cot. Cum lănțișorul ei cu pandantiv se legăna acum la nivelul ochilor lui, se simți hipnotizat într-o neajutorare dulce. Plutea. Senzația aceea, împletită pe deasupra și cu neputința, se transformă într-o acută rușinare ce îl țintuia la pământ.

Numai tu nu mi-ai zis că nu-s bun de nimic, bâgui el peste umărul ei aplecat.

Deși încerca să îl ridice, brațele lui, învăluite de mânecile albe îndoite până la cot, atârnau ca două aripi plumbuite și se prelungeau prin mochetă.

Dar eu am ales să îi cred pe ei, nu pe tine.

Ea zâmbi, la gândul că brusc, se tutuiau. Date fiind împrejurările, nu păru să o deranjeze. Nu pronumele explica rezonarea lor.

Mai ales ea, o știi pe ea, mai ales ea mi-a spus cât de prost sunt. Cât de limitat, de fiecare dată când ne întâlneam după școală în oraș. Am vrut să o cred, bineînțeles. Îmi era mai ușor.

Nu avea ce răspunde. Știa prea bine povestea, șezând lângă el îl ascultase în vreme de trezire, de ploaie și de teze și de bacalaureat.

Poate așa, în acest ritm și împreunare, camarazii de luptă se salvau unii pe alții – cel mai mic și mai pricăjit sprijinindu-l pe cel înalt, imbinându-se că două mecanisme imperfecte ce cumva reușeau, în ciuda legilor fizicii, să înainteze negreșit.

Cam o oră le luă să ajungă în fața blocului. Cu gâtul întins în sus, ea măsură verticala până la apartamentul lui. Nu avea să fie deloc simplu, îl simțea tot mai descurajat și se temea că, dându-și seama cât de aproape erau de casă, el va refuza să mai pășească.

Asta se și întâmplă, pe la etajul patru, când el începu să vorbească iar, foarte tare și foarte agitat. Zgomotul făcu să se deschidă ușa la șase și tatăl se aplecă în gol, peste balustradă, căutându-i în întuneric.

În sfârșit, zise tatăl. Ah.

Tăcere stânjenitoare, pas cu pas. În sus.

Ai venit și tu, deci? Nu l-ai supărat destul? Ce-ar fi dacă l-ai lăsa în pace, nu puteai ruga un prieten să îl aducă?

Pe palier, odată ce intrară în lumină, tatăl rămase blocat la vederea ei. Într-adevăr, nu mai era destul de tânără să poată urca șase etaje într-un suflet. Tatăl și-o inchipuise altfel și privirea lui spunea totul.

Îmi cer scuze, zise ea, în timp ce el fu trecut de pe umărul ei pe al tatălui. Cred că mă confundați cu ea. Eu sunt diriginta.

Conul de lumină difuză nu se închisese când ea ajunse la parter. O pisică galbenă stătea in fața ușii de la scară și ea o lăsă înăuntru.