Join the new world

Mi-aduc aminte de un aşa-zis articol scris de un copilaş (era evident şi bizon) despre experienţa primei lui întâlniri cu e-militarăria. În vreo zece rânduri îşi descria, printre altele, cu un entuziasm deosebit, „fiorul” ce îl cuprinsese în momentul în care a primit ordinul să intre în luptă. Era o experienţă nouă pentru el, şi de aceea nici n-am zis nimic atunci, am râs doar în sinea mea şi mi-am mai pierdut încă un atuu care m-ar fi putut îndemna vreodată să ader la astfel de grupuri.

Amintesc acum de acest episod pentru că mi se pare simptomatic. Lumea se adună aici pentru a se întâlni cu noi experienţe, pentru a face şi a adera la anumite grupări. Cei mai mulţi sunt tineri, şi asta e un avantaj, pentru că tinerii au mereu mintea proaspătă, şi sunt mai uşor de atras. Nu spun că e rău, marea majoritate chiar asta şi caută. În armată li se promite, aşa cum citesc într-un articol de promovare, un „colectiv unit şi pus pe fapte mari”, şi o grămadă de alte „oportunităţi şi posibilităţi”. Dar nu spun nici că e bine.

Ce mă îngrijorează este că simt o tot mai adâncă „ruptură”, nu numai între generaţii, ci şi între oameni, care până mai ieri erau „prieteni”, sau se situau de aceeaşi parte a unei baricade, fie că era ea politică, socială ori de altă natură. Mă tem că ceea ce era cândva o „atmosferă boemă” nu e posibil să se mai întoarcă, şi nu din vina unui politician sau altul, ci din vina noastră. Am apucat să ne încrâncenăm fiecare, unii împotriva altora, şi chiar noi împotriva noastră.

Suntem oare mai răi? Ori suntem doar puţin mai obosiţi? Văd cum un e-cetăţean, care trecea până mai ieri drept unul model pentru echilibrul său şi pentru probitatea sa, având în vedere că face parte dintre „ceilalţi”, adică minoritari, izbucneşte azi, într-un comentariu dur şi deloc demn de cinste, la adresa unui alt concetăţean al său. Văd şi partea adversă răspunzând cu aceaşi monedă, prin gura unui înalt demnitar, care se presupune a fi un factor de echilibru între noi, cei ce vieţuim alături. Şi văd, din păcate, multe alte exemple asemănătoare.

Ei bine, în aceste condiţii nu mă întrebaţi cum văd eu viitorul, pentru că nu-l văd. Poate că sunt eu pesimist, poate că e astenia de primăvară, ori poate e numai faptul că sunt mai rău azi decât eram ieri, nu ştiu. Însă, poate că ştiţi voi, şi poate că vă pasă. Vă las dar să rezolvaţi singuri această nouă dilemă: suntem sau nu suntem mai răi de cum eram odată?