Join the new world

Oamenii de care mi-e dor lipsesc de pe strazi
...

Piticuţului îi plac merele.
Şi din dor de mere s-a călătorit până la piaţa din cartier. Unde, printre tarabe cu iz de toamnă, a reîntâlnit o Absenţă.

Să vă zic care-i treaba cu Absenţa.
Acum vre-o şase cincinale, Absenţa se muta în blocul piticuţului, pe aceeaşi scara. Nu s-a mutat singură ci împreună cu Buni’ şi cu un camion.
Camion plin cu de toate, dar mai ales cu SACI PLINI DE CĂRŢI.
Ochii piticuţului au strălucit atunci, pentru prima dată in viaţă, plini de invidie.
Ba nu, plini de bobiţe de invidie, să recunoaştem cinstit. Aia durere şi jele metafizică…

So, să revenim.
Absenţa a ajuns colegă de bancă cu piticuţul, da' la bătăi cu praştia şi jefuit de grădini în miez de noapte nu se băga, trebuia să stea cu Buni’, căreia îi era urât seara să stea singură. Absenţa îi citea, din mulţimea de cărţi cu care se mutaseră în bloc.

A avut şi piticuţul acces la ele, nelimitat, atunci când Absenţa a trebuit sa stea in spital câteva saptămâni, din cauză de pateu, adică facuse hepatită.
Şi a prins drag de Buni’ - şi când aceasta a plecat la Doamne-Doamne - a ştiut că are pile solide: Buna lui si Buni’ sigur stau de poveşti impreuna - pe aceeaşi banca, pe aceeaşi uliţa - prima pe dreapta, cum intri în Rai…

Absenţa a crescut mare, piticuţul- nu.

Despre Absenţă citea în ziare: măriri, căderi, valuri şi ape liniştite.
Apoi, într-o zi, Lumea a uitat-o.
Absenţa a devenit de chiar o absenţă.
Piticuţul a piticit cum ştia el, dar totdeauna, în zi de Paşti, duce ouă pictate de el la Buni’ la cruce, şi la Buna lui, câteva alei mai încolo…
Buni’ are la cap o tufă de liliac - mereu şi-a zis piticuţul că-i musai s-o taie - în fiecare primăvară găseşte pământul călcat şi tufa jefuită de flori. Dar, nu s-a îndurat încă…
Dacă Doamne-Doamne a pus-o acolo, e drept să rămână.
Buna piticuţului are un cireş, dar n-a prins altoiul, face cireşe păsăreşti, mici şi rare. Dar bucură păsările cerului…

Absenţa… A revăzut-o azi piticuţul, era neschimbată.
Zulufi roşcaţi îngropând faţa albă, rotundă- de păpuşă de porţelan, vorba lui Buni’.
Mai împlinită trupeşte, femeie faină, în supremaţia vârstei de aur.
Acelaşi timbru vocal îngânat, calm şi serios, uşor tremurat de emoţia revederii: Daniiiiii, tu eşti ??? Absenţooooo, nu pot crede ochilor, după atâtia ani ???

Şi au urmat ceasuri de vorbe şi de cuvinte…
Absenţo’, alooooo, tu şti cât îi ceasu’ ??? Măi fato’, nu mă interesează, nu mă mai aşteaptă nimeni.
Şoc, uimire rostită doar de ochii piticuţului. Absenţo’ , cât de grav este ? Grav, piticuţule, foarte grav… Mai fă o cafea, mai povestim o vreme, apoi trebuie să plec, am o cină oficială.
Fac Absenţo’, şi voi face şi mâine, te aştept la o cafea, să nu uiţi…