Tratat științific despre natura trenurilor

Day 2,231, 15:06 • Published in Romania Romania • by wowotzange

Disclaimăr: Articolul a fost scris acum un an și jumătate, pe când mergeam spre Cluj și de acolo spre meet-ul internațional Erep de la Timișoara. Vivi e visual_vampire. Asta în caz că vă întrebați care e legătura cu jocul.

04.07.2012

Dâ-dâng, dâ-dâng, dâ-dâng

Iubesc trenurile. Doamne, le ador.

N-am mai mers cu trenul de un an și ăla nici măcar nu era un tren din România, iar după

cum vom afla pe parcurs, asta nu se pune cu adevărat, trenurile noastre având un spirit aparte, care nu se regăsește și la alte specii decât cele autohtone.

Cred că nu am mai fost cu trenul în România de aproape doi ani. Uitasem cum e.

Când am urcat azi dimineață în tren, ca de obicei în ultima clipă, am început să zâmbesc. Un rapid de soi comun, cu geamurile murdare, dar care nu miroase nașpa. E foarte important la un tren să nu miroasă nașpa. Nu are compartimente din acelea de șase sau opt locuri, ci mai mari, în care încape mai multă lume. Și direcția e potrivită: Cluj-Napoca. E foarte importantă direcția în care merge un tren. Vivi zicea aseară că trenurile spre Cluj sunt pline de intelectuali. Eh, nici chiar așa, dar măcar am parte de oameni liniștiți care nu distrug aura trenului meu frumos. De ce fel de oameni dai depinde în general de direcția în care merge trenul. Și de noroc. Dar spre Ardeal în sus nu prea ai cum să ai ghinion. Bucureștenii sălbatici și plini de ei folosesc îndeosebi mașina. Iar masele de tineri care se duc la mare au ușor alt sens de mers.

Așa că rămân eu cu oamenii mișto cu accent ardelenesc și cu trenul meu frumos.

Trenurile fac parte din categoria locurilor magice, alături de biblioteci, poduri, peșteri, culoare secrete și locuri încadrate de ziduri de piatră. Emană o aură, sunt un loc – dar nu chiar un loc – de trecere. Dâ-dâng, dâ-dâng, dâ-dâng

Am plâns de câteva ori în viața mea lipsa unui teleportator. E, ce-i drept, folositor în cazurile extreme, dar are și efecte adverse grave. Dacă nu ar mai exista călătoria, trecerea dintr-un loc într-altul, așteptarea și distanța, atunci ar dispărea prin definiție și apropierea. Tânjim după teleportare pentru a atinge apropierea – dar cum am putea vreodată să o mai apreciem pe aceasta din urmă dacă nu ar trebui să o câștigăm. Apropierea este în mod inevitabil un proces. Ne apropiem, ne atragem. Spațiul dintre noi – cu cât devine mai mic – cu atât se saturează de sentimente și dorințe comprimate. Apoi urmează atingerea, efectul direct al apropierii. Dar gândiți-vă cum ar fi dacă n-ar mai exista distanța. Distanța este prin definiție un lucru rău (cu excepțiile de rigoare), dar insăși existența ei ne permite să o combatem. Numiți-mi un lucru care poate exista fără opusul lui?! Cum am face distanța să dispară și ne-am apropia, dacă ea nu ar exista în primul rând? Dacă am fi lipiți, cum ne-am mai bucura de apropiere? Nu am fost niciodată o adeptă a extremelor; lucrurile trebuie să exista în echilibru.

Mașinile mă fac irascibilă. N-au aură. (În plus, ziceam mai devreme că este foarte important ca un tren să nu miroasă nașpa – ei bine, mașinile miros mai rău decât ultimul Personal născut în „anii de aur“.) Studiile sugerează că are legătură cu numărul limitat de locuri. Și de faptul că ai numai tovarăși de călătorie cunoscuți, pe lânga că sunt puțini. O mașină face ce vrei tu, cu cine vrei tu și când vrei tu. Ii lipsește foarte mult din caracterul de proces de apropiere pentru că aduci prea mult cu tine și ai prea multe sub control. Ideea e să pleci dintr-un loc, să acumulezi pe drum și să ajungi schimbat la destinație.

Deși în urma acestei afirmații, prietena mea cea mai bună probabil că mă va constrânge la o încercare, aș vrea să scot în evidență faptul că autostopul nu intră în aceeași categorie ca mașina. Este cu totul altceva. Neprevăzutul, opririle, oamenii noi, se încadrează toate în procesul natural de apropiere și adaptare.

Schimbarea înseamnă adaptare, pentru că așa cum două locuri de pe Pământ nu sunt la fel, așa nici reacția ta și atitudinea ta față de ele nu trebuie să fie aceeași.

Și mai e și avionul. Avionul are farmec și oameni cât se poate de interesanți, aproape compensează cu durata scurtă a călătoriei. Mă refer bineînțeles la avioanele de distanță scurtă, sunt convinsă că în cele de distanță lungă se creează o atmosferă asemănătoare cu cea dintr-un tren. Dar nu vorbim despre avioane astăzi.

Nimic nu se compară cu trenurile.

Urci în ele, de obicei dimineața devreme când aerul nu este înca ticsit de grijile zilei expirate în aer de restul oamenilor care trebuie să se ducă la serviciu. Aștepți cu o emoție copilăroasă să pornească. Dâ-dâng, dâ-dâng, dâ-dâng. Te leagănă și îți cântă. Se termină orașul și încep să-ți apară câmpuri în față. Îmi plac câmpurile când sunt verzi și galbene sau maro. Și pădurile din zare. E libertatea de a nu avea obstacole la orizont, de a nu trebui să stai la stopuri, sau să auzi oameni purtând conversații superficiale și dând claxoane. Aș coborî și le-aș lua la picior. M-aș duce încontinuu în zare să văd unde se termină. Și nu s-ar termina niciodată. M-ar pișca iarba înaltă de picioare, m-ar arde soarele și aș face baie în râu. Și așa trenul merge și se leagănă iar gândul îți rătăcește pe cărările din zare. Te detașezi, te calmezi și te schimbi. Mersul cu trenul în condiții optime te face mai bun. Și mai fericit. Cred că dacă aș merge în fiecare zi cu trenul nu aș mai fi niciodată tristă. Sau poate că și-ar pierde farmecul cu vremea, dar mi-e imposibil să cred asta acum.

Aș mai avea multe de spus despre trenuri, dar altă caracteristică a personalității lor este că nu au toate prize funcționale. În plus, liniștea începe să fie spartă de limbarița unei tanti care stă pe diagonală de mine; trebuie să îmi pun căștile în urechi. Și nu aș putea să scriu despre trenuri ascultând altceva decât muzica lor: dâ-dâng, dâ-dâng, dâ-dâng.