Join the new world

Lipsa acută a binelui, ce duce la...neputinţă, deznădejde, declin şi moarte

Pornesc înainte. De fapt, vreau să merg înainte, dar mă izbesc de-un zid. O iau la dreapta şi fac un pas – iar un zid. „Heheheeei !”, îmi pierdui răbdarea. „Stânnnga-mprejur !”.
Pornesc, voios.
„Au !” – un zid. Nervos, fac la stânga şi ... stupoare: un imens zid. Înnebunit mă izbesc de el, mă întorc, mă zgramţăr, îmi rup unghiile, mă întorc, mă izbesc, mă întorc ... un zid. Plin de transpiraţie, mă aşez şi vreau să gândesc. „Ce-i asta ? Întuneric şi ziduri”.
Într-un târziu adorm. Vise tumultoase mă zbuciumă, mă răscolesc pe toate părţile pe cimentul rece. Sar în sus: „Of, Doamne, ce bine ! A fost doar un vis”.
Pornesc înainte. Mă lovesc de Zid. Mă întorc şi pornesc în direcţia opusă. Acolo, „În sfârşit!”, este ieşirea. Mă afund încrezător în întuneric, îndreptându-mă spre lumină. Gândurile îmi aleargă departe de coşmarurile de smoală, îmi ridic fruntea...
„Bummm !!!” Durerea puternic îmi săgeată creierul. Fruntea-mi plină de sânge reculează, lovită de materialul dur al Zidului. Brusc, cu toată energia ce vuia în mine, mă fac că o iau la stânga şi fug ca un nebun la dreapta. Mă izbesc. Mă întorc şi alerg. Peste tot ziduri uriaşe mă lovesc, mă îmbrâncesc dintr-unul în altul, îmi strivesc trupul şi-mi torturează mintea.
Mă întorc şi-mi pare că o mână mi se întinde în ajutor. Mă izbesc din nou – deziluzie: era imaginaţia mea surescitată, înfierbântată la maxim, care transforma răul în bine, nebunia în tămâie, cărămida crudă în mână caldă, de om.
Nu mai pot gândi, să mă întreb de ce sunt numai ziduri, cine sunt, ce caut...Alerg în continuu şi mă izbesc, mă ridic, fac un pas, dau de un zid, iar, şi iar, şi iar...
Nu-mi mai simt trupul făcut piftie, mă opresc în faţa Zidului şi mă lipesc de el, mă lichefiez prin neputinţa mea şi mă solidific apoi, rece, în propria-mi durere.
Deodată, un zbucium lăuntric mă cuprinse. În măreţia mea de gheaţă, în stana de piatră ce mă transformasem, adânc înăuntru, ceva se izbea de pereţii corpului meu. Curios, mi-am întors privirea şi m-am uitat în mine. Încet, m-am scufundat în propria-mi fiinţă, m-am întors cu faţa spre interiorul meu şi mi-am văzut inima, plăpândă, tremurând, izbindu-se nebună de pieptul meu, în dreapta, în stânga, căzând, ridicându-se, izbindu-se din nou...
Am privit lung la ea, apoi mi-am întors capul şi-am început să ascult tăcerea, să admir întunericul, să-mi simt nesimţirea. M-am ridicat şi-am plecat spre nicăieri.
Dar nu. M-am răzgândit, şi cu un gest rapid, hoţeşte, ruşinat de ce făceam, mi-am deschis fulgerător pieptul şi-am lăsat Inima să-mi zboare, liberă şi-nseninată...

Bucovinean Serios
Cuptor 4, MMXI