REMEMBER PADIȘ

Day 1,995, 23:45 • Published in Romania Romania • by Lucia38

Concursul lansat de evilgod a fost pentru mine o mare provocare, dar, din nefericire, regulamentul nu mi-a permis să particip așa că m-am decis să scriu în afara concursului despre o bucată de Românie de care m-am indrăgostit cândva iremediabil.

Nu, nu e vorba de mare și litoral. Pentru mine Marea Neagră înseamnă gălăgie și multă multă agitație, iar o vacanță reușită a însemnat întotdeauna o vacanță petrecută în liniște, undeva departe de agitația orașului în care locuiesc, undeva unde liniștea e atotstăpânitoare și unde nimeni nu se uită la tine dacă ești gras sau slab, dacă ești bine sau prost îmbrăcat, dacă ești plin de bani sau ai doar atâta cât să-ti ajungă de o bere pe zi și de întoarcere.

Recunosc ca niciodată nu am fost genul omului care umblă cu rucsacul în spate, dar omul de lângă mine, omul cu care împart in fiecare zi bucuriile și tristețile vieții cotidiene, mi-a arătat ca există și altfel de vacanță decât cea petrecută într-o continuă lâncezeală. Și îi rămân recunoscătoare pentru asta. Si pentru multe altele… De aceea îi dedic acest articol lui, celui care m-a învățat să iubesc muntele și să mă bucur de tot ce înseamnă natură, liniște și viață simplă.

Și uite așa, timp de 10 ani, am savurat fiecare moment al unei săptămâni petrecute cu „casa” în spate, fără să regret nici măcar o clipă din cele petrecute acolo sus, pe munte, cum s-a întâmplat cu unele vacanțe petrecute la mare.

N-o mai lungesc și am să vă spun că e vorba de zona Padiș din munții Bihorului. Până și modul de a ajunge în Platoul Padiș era unul cât se poate de pitoresc: coboram din autobuzul de Huedin în fața cooperativei din Răchițele și ne așezam pe treptele magazinului toată grămada de tineri așteptând un mijloc de transport suficient de încăpător care să ne transporte cât mai aproape de destinație. Se fuma, se bea cafea, se lua micul dejun, după preferinte. Asta pînă apărea primul camion de lemne ce mergea spre Ic Ponor. Contra unei sume modice, ne urcam 10-15 inși în remorca acelui camion și… la drum spre marea aventură! 21 de km de drum pietruit, cu vântul batând prin păr și soarele mângâindu-ne fața, 21 de km spre fericire… Asta până coboram la cantonul din Ic Ponor și realizam că ultimii 6 km trebuie să-i parcurgem pe jos, cu rucsacii grei în spate și urcând muntele… Dar până și efortul acesta îl făceam cu bucurie în suflet, știind că ne vom reîntâlni cu traseele pe care le-am mai parcurs de atâtea ori și cu oamenii care ne cunoșteau deja. Plus că ne aștepta o săptămână de umblat pe munte, o săptămână de viață simplă, în care timpul nu se măsoară în ore și minute ci pur și simplu curge fără a fi băgat în seamă. Iar laptele proaspăt muls, mămăliga fiartă la foc de lemne, cașul din care încă mai curgea zerul, plăcintele fierbinți umplute cu brînză dulce, cu brânză sărată sau cu dulceață de fructe de pădure erau o desfătare pentru simțuri atunci când le mâncam respirând aerul cu aromă de cetină de brad.

Și dacă nu mă credeți, vă invit să vă faceți timp să cutreierați acești munți chiar dacă de atunci s-au schimbat multe. Muntele e încă acolo… Până atunci, încerc să îmi întăresc spusele cu niște imagini care vorbesc de la sine. Si, Doamne, multă transpirație a mai curs pe noi ca sa le putem face!


Platoul Padiș văzut de pe Vârful Bisericuța Moțului




Bisericuța Moțului



Poiana Vărășoaia, la întoarcerea din Cetatea Rădesei.



Pe drum spre Piatra Boghii



Poiana Ponor, spre Cetățile Ponorului



Dolina 1, cu marele portal al Cetăților Ponorului



Imagine luată de la unul din balcoanele din Cetățile Ponorului.



Vedere de sus a ghețarului Focul Viu



Poiana Florilor



Imagine de pe Piatra Boghii, cu satul de vacanță Bologa, în vale.



În momentele de pauză, dacă nu găseam afine, cu siguranță ne săturam cu zmeură sau frăguțe.



Apus de soare în Padiș



Numai montaniarzii adevărați știu să aprecieze o bucată de carne cu aroma de șosete și bocanci uzi după o zi de trasee făcute prin ploaie…



Pe drumul spre casă, în refugiul de lângă Cantonul Ic Ponor, după 6 km istovitori prin ploaie și noroi…

Din nefericire, sunt multe motivele care mă țin departe de acea zonă acum și nu am să detaliez acest subiect, dar o parte din sufletul meu a rămas acolo și, la fiecare început de vară, în mine reînflorește speranța ca voi ajunge din nou acolo. De fiecare dată, însă, apare altceva și nu pot decât să-mi spun: ”Lasa, Lucia, poate va fi anul viitor. Muntele e răbdător și te așteaptă…”

În încheiere, vă salută cu drag, aceeași