Join the new world

Realitate subiectivă sau Cum am învățat să vâslesc

Printr-o întâmplare nefericită am fost numit Comandant al unității militare România, fosta Armată Română. Deși la prima vedere ați putea crede că am fost trimit aici ca să setez CO-uri și să-mi dedic o parte din timp în folosul comunității, vă înșelați. Stau degeaba.

...

Sâmbătă, după faimoasa luptă cu Chile, stând degeaba, ca de obicei, primesc o telegramă fefe urgentă. Știe cât poate conta pe amiciția mea și mai știe că n-am să-l refuz. Pregătesc echipamentul necesar, alcătuit dintr-un buletin (și clonele au drept de vot), diverse bunuri și un aparat de transmisie, și aștept un semn de la Zeii R.A.T.B., iar apoi încă unul. În timp ce aștept cel de-al doilea autobuz (semn), sesizez un ușor început de ploaie și primesc indicații prețioase despre punctul de întâlnire: cobor din mirobolantul mijloc de transport cu o stație mai devreme față de ce stabilisem anterior și parcurg respectiva stație pe jos.

M (a.k.a. eu): Unde sunteți?
A (amic): Tu unde ești?
M: Traversez, acum intru în parc. [Herăstrău]
A: Perfect. Hai că te așteptăm la pod.
M: Pod? Ce pod? Nu-i niciun pod pe-aici...
A: După capetele alea de care ne-a zis [Numele_nu_poate_fi_precizat]. Sunt două poduri. Noi suntem la primul[ pod].
M: A... Acolo? Și de ce-am coborât mai devreme?
[...]
M: Ok... Hai că vin... Deci la al doilea pod...

După unele minore divergențe, aflu că întâlnirea spontană (cu tot cu mine eram patru) nu avea ca scop o plimbare cu bicicletele, lipsită, cel puțin teoretic, de incidente neplăcute, ci o oră într-o hidrobicicletă. Nu-i mare diferență, îmi zic.

Și-am pornit la "drum"; conform procedurilor autohtone, reușim să facem rost de o minusculă flotă, două exemplare, în ciuda refuzului vehement al celor de la casa de bilete, rezultat din condițiile meteorologice nefavorabile (ploaia s-a întețit între timp). O idee foarte bună; dacă nu reușim să răsturnăm ambarcațiunea, să fim siguri că ne udăm. Ne îmbarcăm, reușim să ne dumirim cum e cu reglarea direcției și ne uităm cu jind la cealaltă hidrobicicletă ce pare să aibă cârma funcțională. Ploaia se oprește subit. La întoarcere, avem mici probleme cu parcarea. Detaliu insignifiant; sau nu...


I: Hai să mergem și cu barca; nu vreți?
A: Hai, de ce nu?
M: Măi, eu nu știu să vâslesc, s-ar putea să...
I: Lasă, asta nu contează. Ce-ar putea să se întâmple?
M: Atunci, te las pe tine [A], eu sigur nu-s în stare.
A: Pune și tu vâslele.

Mici defecțiuni tehnice. Observ la barca celorlalți doi niște piese în plus; sau noi aveam câteva piese lipsă, motiv pentru care, periodic, vâslele cădeau din inele (sau clești, sau semicercuri... nu cunosc denumirea). Asta nu ne-a tăiat (felii) elanul; încă nu se agravase situația. După cum spuneam, ne îndepărtăm de țărm, iar A preia comanda. Cu hidrobicicletele am fost înspre insula pustie (v. imaginea), așadar am hotărât printr-o ordonanță de urgență să mergem în cealaltă parte, în direcția Insula Copiilor-Clubul Diplomaților-calea ferată.





A: Mda... Nu-mi iese... Vâslești și tu?
M: Ți-am zis, n-am mai vâslit până acum; da’ hai să-ncerc...

Facem schimb de locuri, mă așez, repun vâslele, inspectez zona, vâslesc și... stau pe loc. Cred că am înțeles care-i tehnica. Le scot din apă, le trag spre mine, le pun la loc în apă și împing. Teoria e bună, practica ne omoară. Încerc să mă îndrept înspre obiectivele propuse și văd cum barca cealaltă se îndepărtează treptat. Se aude un fel de claxon, dar nu-l iau în seamă. Prin voia sorții, ajung în dreptul debarcaderului: un vapor se pregătește să plece, iar cel de-al doilea... nu e al doilea. Unde-i al doilea? O, nu... claxonul...


Peisaj mirific: în timp ce vaporul se îndreaptă parcă intenționat spre noi (trebuia neapărat să ajungă la țărm, nu putea să ocolească puțin; știu că e vina mea, dar... teoria conspirației...), căpitanii de vas (gură-cască), copii, turiști, alegători și alții strigă la unison indicații contradictorii: “dă din stânga!”, “dă din dreapta!”, “bă, nu vezi că vine? du-te-n față!”, “mergi mai în spate, dă-te din calea vaporului!”, dar tot ce reușeam să fac cu barca erau niște mici cercuri. Ba mai mult, distanța dintre vase se tot micșorează; bonus, mai scap vâslele din când în când (v-am zis mai sus)... 🙂

...

Și nu mai știu ce s-a întâmplat... Tot ce-mi amintesc este că m-am văzut la vreo 5-10 metri de vapor, îndreptându-mă acum spre alt vapor, de care, bineînțeles, mă ciocnesc. S-a format un nou reflex pavlovian.


Articol înscris la Concursul de creație al Bisericii eRomâne.