Poveste de iarna

Day 2,550, 01:06 • Published in Romania Romania • by Omae X
Va multumesc pentru vot !


Fond muzical


Era un caine vagabond. Se nascuse in padurea de la marginea satului si toata viata sa si-o petrecuse pe langa casele saracacioase ale taranilor, primind cate o bucata de paine, un os, dormind pe unde apuca.

Avea 3 ani acum, era matur pentru un caine, insa ramasese mic de statura, privatiunile la care fusese supus de mic lasandu-si amprenta asupra sa. Nu era rau, nu musca pe nimeni, cu toate astea incasase de multe ori bête pe spinare de la copii satului.

Se intreba si el, uneori, de ce il bateau, doar nu le facea nimic, vroia doar sa se joace cu ei, sa primeasca o bucata de paine.

Fugea atunci in padurice si-si lingea blana. Poate ar fi plans daca ar fi stiut ca poate. Asa ca doar scheuna usor si tremura pana se linistea.

Vara ii era mai usor sa traiasca, insa iarna era un cosmar, oamenii nu mai erau pe afara, nu se mai putea gudura pe langa ei pentru o bucata de paine, era frig si umed, grajdiul parasit in care dormea era plin de zapada si apa, atunci cand aceasta se topea si, peste toate, era foamea.

Foamea pe care, daca ar fi fost om, ar fi scris-o cu litere de tipar. Treceau zile, uneori, pana cand reusea sa manance ceva, burta i se lipea de spate si simtea ca o armata de viermi ii roade stomacul. Frigul, foamea l-au facut si in acea zi de iarna sa intre in sat, cautand ceva de mancare.


Era seara si casele oamenilor pareau un pic mai stralucitoare si pe ulite erau multi oameni veseli, unii cantand. Pentru oameni era Ajunul Craciunului, dar pentru el nu era decat o alta zi in care trebuia sa manance.

Mergea pe marginea santului, ferindu-se de oameni, cand vazu o poarta deschisa si, in curte, un copil facand un om de zapada.Se opri amusinand cu botul in aer, mirosea a zapada, a sapun de rufe, a in, si mirosea a paine. Ce bine mirosea a paine !

Cu timiditate intra doar cu labele din fata in curte si scheuna usor. Copilul, un ghemotoc de cativa ani, ridica privirea si fata i se lumina de bucurie cand vazu catelul. Veni iute spre el, cu gandul sa-l mangaie, insa nu mai apuca.

Cu o bufnitura inabusita poarta grea de stejar se inchise prinzand catelul la mijloc. Noaptea sa lasa brusc pentru acesta si, dintr-odata, nu-i mai era foame. Nici frig. Era fericit.

Copilul incepu sa planga privindu-si tatal care tara catelul, lasand o dara sangerie pe zapada

“Nu mai plange, Ionica, e doar un caine vagabond!”

Hai Sictir !
Omae, Maestru ZEN