Poveste de iarna 2

Day 2,550, 12:22 • Published in Romania Romania • by Omae X
Va multumesc pentru vot !


Revenise frigul si foamea.

Nu era in regula, simtea si coada cum i se zbarceste, il durea capul, cu un ochi nu mai vedea si sangele se aduna facand balta de gheata in fata botului sau.

Era ranit, avea o rana la cap pe care nimeni nu ar putea-o repara.

Dar inca traia.

Era aruncat pe marginea unui parau, gheata si frig peste tot. Nu se putea misca, lovitura ce ii naucise caspul nu ii dadea voie sa se miste.

Dar putea inca sa simta. Mirosuri de rumegus, de rasina, de peste viu, de om transpirat. Era inca viu ..


Real Vasi

... ca prin vis, auzi niste pasi marunti ce se apropiau cu repeziciune. Doua maini il apucara si simti cum este ridicat de pe gheata cea rece. Dupa aceea, se facu intuneric si liniste.
Deodata, linistea care l-a cuprins incepu sa se risipeasca, facand loc unui strigat de bucurie.
„Mamico, s-a trezit!”
Recunoscu glasul si mirosul copilului care facea omul de zapada.
Simtea ca nu se poate misca dar totusi a deschis un ochi. Era intr-o casa. In fata lui statea copilul cu ochii scaldati in lacrimi, de data asta de bucurie, iar putin mai departe statea o femeie.
„A avut noroc ca l-ai dus repede la veterinar, cu toate ca, la cum arata sarmanul, poate ca era mai bine sa moara.”
„Nu trebuie sa moara mamico. Nu a facut rau nimanui. E doar un catel nevinovat.”
Cu toate ca era amortit, simti o atingere ce n-a mai simtit-o niciodata, atingere ce i-a umplut corpul de caldura. Era mana copilului, care-l mangaia pe spate.
Simti cum se asterne linisea din nou, liniste ce mirosea parca a cozonac proaspat.
„Lasa-l Ionica sa doarma! Vine mai tarziu veterinarul sa-i mai dea o injectie.”

Kendra

Ii era bine.... durerea ii disparea incet, trupul firav se ghemui. "Ce bine-i aici! " Nicicand nu simtise atata fericire..
Auzea zgomote noi.. clinchet de vase spalate in bucatarie, turuit de voci de la un tv, pasi apasati de undeva de departe..
Ii venea sa sara in sus sa miroase si sa cunoasca tot ce-i nou. Oare de ce nu se putea?
Cu ochii intredeschisi incerca sa vada paturica moale care ii mangaia blana atat de placut.
"Mamico, mamico a deschis ochii! "
"Ai rabdare Ionica, va fi bine.."

arkos76

"Ce-i cu potaia asta aici?"
Vocea ii era cunoscuta,dar nu-si putea aminti...nuuu!, e cel care m-a lovit!
"Vreau sa dispara din casa mea acum!"
Nu intelegea ceea ce spuneau oamenii dar era un buchet de mirosuri specifice; nu stia sa denumeasca ura,dragostea,mila,dar toate ii erau clare in felul lui de a percepe.
"Te rog sa nu te porti asa in fata copilului!"...
"Tati,te rog frumos... vreau cadoul meu de Craciun...vreau ca el sa fie cadoul meu."
Asta e tristete,o intelegea. O simtise de multe ori si-i daduse si-un nume,intraductibil pentru oameni.

Lucia 38

- Vreau sa dispara javra asta din casa mea, spuse tatal din nou.
Dar mama, cu zambet blajin si ochi calzi, il ia de mana pe barbat si ii sopteste:
- Ai mila de el, e si el un suflet amarat. Stii bine cat am suferit cand am aflat ca baiatul nostru sufera de autism. Stii bine ca niciodata nu l-a interesat nimic pana acum. De ce vrei sa-i iei primul cadou de care se bucura?
Si-n timp ce vrobea, ochii i se umpleau de lacrimi triste.
Barbatul o privi ca si cand atunci s-ar fi trezit din somn, ridica mana incercand cu palma lui mare si aspra sa stearga lacrima de pe obrazul femeii, mangaindu-l usor.
-Femeie, tu stii ca abia avem noi mancare si haine, abia avem bani sa-i asiguram baiatului o viata aproape de cea a unui copil obisnuit. Cu ce sa mai tinem si cainele asta?
-Taticule, te ajut eu, striga copilul. O sa mergem impreuna sa taiem lemne in padure, o sa te ajut sa hranesti animalele, o sa te ajut sa repari carutele oamenilor, iar pe mama o sa o ajut cand merge sa curete casele boierului din deal. Dar lasa-ma sa pastrez catelul. Iti promit ca n-o sa te deranjeze si nici n-o sa stii ca e in casa. O sa am grija de el.
Omul lasa ochii in pamant, trist si amarat...

Kendra

Din paturica lui calda auzea ton de voce ridicata si ii venea sa se ascunda. Frica il inconjura si trupul slabit i s-a cutremurat. Glasul tanguit al femeii, plansul inabusit al copilului ii aduceau neliniste. Cumva stia ca i se hotaraste soarta, stia ca vocile de dincolo vorbesc despre el.
Asculta atent si in acele momente isi dorea sa fi fost inapoi in padurice... intre copacii inalti si ferigile bogate, acolo se simtea in siguranta inca de mic.
Ar fi vrut sa poata plange.. sa deschida ochii mari, sa i se vada durerea ce-o purta in lacrimile sale.
Ar fi vrut sa se ridice si sa fuga departe de vibratiile ostile ce le simtea...dar nu putea..

arkos76

-In fine,dar nu vreau sa-l prind printre picioarele mele si...si...
In acel moment privi cainele pentru prima data si-i vazu ochii: frica,deznadejde si speranta adunate la un loc in ochii caprui si suferinzi ai animalului.
-Si ,hmmm,bun...deci...sa-si aibe locul lui... Bun,eu ies sa mai tai niste lemne...parca aveai nevoie...
-Tatiiiii,te iubesc! Stii, am sa-i fac o cusca !Am sa-i fac si o zgarda,imi dai cureaua ta veche!? Am sa-l invat sa mearga pe burta! Am sa-l invat sa gaseasca iepuri! Am sa-l invat.....Da,tot ce auzise sau vazuse la televizor ca fac cainii ii veneau acum in minte.Brusc se opri:
-Si am sa-i dau numele pe care il merita: vi-l prezint pe Soul! spuse cu mandrie

Mentalist de Bucovina

Trecuse 9 ani de-atunci.
Blana deasă ce-i învelea corpul era bucuria oricărui copil ce se apropia de el şi era întâmpinat de lătrături voioase de „Hai la joacă!”, îndemnând la tăvăleli îndelungi, la strigăte de bucurie, la fericirea pură pe care numai oamenii la începutul vieţii puteau s-o simtă necondiţionat, instinctual.
Ionică crescuse şi el, era ditamai vlăjganul, muncitor alături de tatăl său, pe care-l convinsese să-l păstreze pe Clăbuc (aşa-l botezase tatăl, a doua zi după ce i se hotărâse viitorul alături de familia Ursan, după culoarea şi configuraţia blănii, Ionică acceptând noul nume, deşi el se gândise la altul, ce-l auzise pe la difuzor într-o limbă străină).
Viaţa lui se schimbase totalmente – mergea tot în pădurea unde se „trezise”, dar alături de stăpânii cei dragi, îi ajuta dibuind urmele vechi şi călăuzindu-i negreşit spre locurile unde aveau nevoie, şi înapoi acasă, printre ulmii cei vechi ce tânguiau poveşti nespuse...
Mânca alături de ei ce aveau prin desagi, cânta cu ei când se lăsa seara şi bărbaţii se dedulceau cu licori din damigene bine-ascunse prin faeton, iar noaptea îi încălzea întotdeauna picioarele lui Ionică.

Când, într-o zi de toamnă târzie, întorcându-se spre casă, într-un luminiş simţi un miros aspru, rugos, ameninţător...


FACEM O POVESTE DE POVESTE ?

CONTINUATI POVESTEA !

CATELUL E VIU !