Join the new world

Este secolul vitezei, iar cei ce sfidează această regulă prin idei romantice cum ar fi „Trăieşte clipa” sau alte tâmpenii nu au decât de pierdut. Florile există acum numai pentru înmulţirea verdelui, care ne asigură oxigenul, căci timpul este atât de scurt încât şi dacă ar lipsi acest element chimic vital, nu aş observa. Oricât încerc să ţin pasul cu lumea, să îi depăşesc şi să fug înaintea lor, mă simt din ce în ce mai în spate şi parcă orice efort nu este de ajuns. Vreau să cred că viteza îmi creşte pe zi ce trece şi că avansez din ce în ce mai mult, orice secundă pierdută înseamnă un pas în minus şi scade probabilitatea ca şansele mele să se fructifice.

Tot ce îmi amintesc sunt ameţeala simţită în timp de urcam scările, durerea cumplită de cap ce îşi făcea loc în mijlocul gândurilor mele niciodată absente, soneria, căci nu am reuşit să descui, chipul ei pierzându-se în timpul căzăturii mele.

M-am trezit în zdruncinătura tărgii în timp ce se străduiau să mă coboare de la etajul 3. Ştiam că trebuia să fi stat într-un bloc cu lift sau la un etaj inferior. Dar toate erau atât de scumpe..

Am auzit un zdrăngănit de chei şi i-am recunoscut tremurul cu care ea se străduia să le adune de pe jos şi să le aşeze în buzunarul din poşetă. Era atât de ordonată.. Dar acum toată ordinea din viaţa ei fusese zguduită şi nu îşi putea menţine echilibrul. Casa scării se învârtea cu mine, dar simţeam ameţeala ei şi era mai cumplită decât a mea. Trupul îmi era amorţit şi nu aveam cum să simt, dar fiecare din celulele ei îşi pierduseră ordinea şi urlau făcând-o să se cutremure şi să spargă acel postament solid de sticlă care îi dădea mereu siguranţa şi tăria greu de întâlnit la altcineva.

I-am auzit paşii grăbiţi, iar vocea sa m-a făcut să conştientizez realitatea:

- Aşteptaţi! De fapt nu, grabiţi-vă, să ajungem cât mai repede!

Lacrimile îi perturbau vibraţia corzilor şi tot ce reuşea să rezulte era o voce sugrumată care mă trezea din ce în ce mai tare din leşin. Simţeam sângele uscat pe faţa mea şi bandajele fixate bine în nări, dar care nu erau destul de mari pentru a face faţă. Această masă murdară ce îmi desfigura chipul a prins cristale albe când am ieşit afară: era iarnă. Nici nu simţisem când a venit iarna, schimbatul hainelor era pentru mine o rutină, m-am îngropat atât de mult în muncă şi învăţat încât subconştientul era cel care îmi alegea vestimentaţia pentru fiecare zi din garderoba schimbată de ea în fiecare sezon. Ea… Nici nu îmi pot imagina cum de a ştiut mereu care cum să le aşeze încât să corespundă perfect coordonatelor de pe scoarţa mea cerebrală. Ea… Cea pe care o auzeam alunecând cu cizmele ei lipsite de tălpi antiderapante, căci s-a încăpăţânat să nu îşi cumpere alte cizme. Trebuia să mergem mâine să îşi ia. Îi promisesem… Şi deja uitasem…

Cristalele deja adunate în grămăjoare inegale pe faţa mea s-au topit nu odată ce am intrat în ambulanţă, ci odată ce palma ei le-a alungat. Simţeam noi firicele de sânge picurând de sub acele mici comprese, oare se poate ca cei cinci litri pe care îi am să sece curgând aşa? Pelicula de negură ce îmi acoperea ochii s-a clarificat în conturul chipului ei, apoi al ochilor roşii, al frunţii încreţite, al bărbiei tremurânde, al lacrimilor împrăştiate şi intersectate în toate direcţiile şi al buzelor aranjate într-un zâmbet fals, dar chinuit din toate unghiurile să semene câtuşi de puţin cu realitatea. Ea nu a ştiut niciodată să mintă.

“Nu mai zâmbi forţat, îmi pare rău!” am vrut să rostesc, dar am realizat că sunt neputiincios să formulez litere concrete. Şi era mai bine aşa, aş fi întristat-o. Am încercat să schiţez un zâmbet, dar mi-am dat seama că jumatate din chip îmi era şi el paralizat şi îl simţeam ca o parte care nu-mi aparţine, o parte de ceară, care mai avea puţin şi pierdea legăturile slabe rămase cu partea mea încă vie. Şi era mai bine aşa, aş fi întristat-o în egoismul mişcărilor mele, căci şi cuvintele şi zâmbetul nu ar fi folosit decât ca să mă îmbărbătez pe mine.

Acum înţeleg de ce palma sa stângă ce a vrut să se alăture celei drepte pentru a-mi alina chipul tremură mai tare… Ştim amândoi, dar ea, spre deosebire de mine, se luptă cu tot trupul pentru a alunga frica. Frica despărţirii.

Îşi apropie buzele de jumătatea stângă a frunţii mele şi îmi imprimă un sărut:

- O să fie bine, o să vezi! Linişteşte-te, te rog, măcar azi să îţi văd chipul departe de grijile acelea prosteşti care ştim amândoi că sunt trecătoare. Tu eşti cel mai puternic om pe care îl cunosc şi mereu rezolvi totul, doar că acum vreau să vezi că pot şi eu! Aşa că, te rog eu mult, linişteşte-te… Dormi…

Lacrimile ce iniţial alunecau încet pe tâmpla mea în timp ce se chinuia să formuleze şoapte clare, odată cu finalizarea micuţului discurs de îmbărbătare, au fost înlocuite de lacrimi mari, calde – felul ei de a mă vindeca de teamă şi de a o închide în ea.

Cu mişcări tremurânde i-am recunoscut privirea ce se concentra asupra seringii pe care o încărca, apoi i-am simţit lacrimile pe care încerca să nu le amestece cu spirtul ce dezinfecta zona prin care mi-a injectat linişte. Am auzit sunetul seringii aruncate şi i-am privit ochii ce îi fixau pe ai mei în încercarea de a memora fiecare pigment al irisului, fiecare mişcare fină a pupilei, fiecare vas de sânge. Inconştient şi eu făceam acelaşi lucru în timp ce privirea se înnegrea încet, iar pleoapele mă asigurau prin greutatea lor că imaginea este memorată.

Înainte ca trupul meu să adoarmă de tot i-am auzit ţipetele, cât de mult ţinuse în ea… Erau un amestec de furie, anxietate, tristeţe, îngrijorare, dorinţă de îmbărbătare, neputinţă, luptă, imposibilitate de resemnare, dor, iubire.

Şi cică eu sunt puternic, mă face să râd, eu, cel care şi-a distrus interiorul cu griji, griji trecătoare. Am instalat în casa noastră o atmosferă rece, amară, pe care ea încerca să o alunge din jurul meu prin diverse gesturi mărunte: hainele aranjate din dulap, mâncarea decorată cu zâmbete codate prin semne, prosopul mereu la locul lui, căci eu de fiecare dată evitam să-mi pierd acele câteva secunde necesare pentru a-l aşeza, servieta mea mereu ordonată, lipsită de bonuri mototolite şi pixuri fără pastă şi capac – toate aceste gesturi neobservate. Şi acei botoşei albi aşezaţi la tot pasul în calea mea, fără ca eu să-i văd… Conştientizând această ultimă imagine am simţit ninsoarea intensificându-se afară, tremurul ei amplificându-se şi dorinţa mea de a trăi, ce până în acel moment era mascată de gânduri ce se însumau într-un rămas-bun, crescând şi închizând departe despărţirea. Nu vreau imaginea ochilor ei să se degradeze odată cu trupul meu, nu vreau ca ea să sufere, nu vreau să fie singură când va naşte, nu vreau să se golească jumătatea mea de dulap, vreau să o sâcâi să îşi ia cizme noi, vreau să o îmbărbătez şi eu, să îi sărut şi eu creştetul capului când îmi va căuta privirea pe targă, în ambulanţă, vreau să cumpăr alţi botoşei, albaştri, vreau să îi mulţumesc şi nu vreau să o las singură! Încă nu e târziu să îmi opresc autodistrugerea, încă e timp să opresc AVC-ul, încă pot!

Sub ecoul acestor încurajări am început să îmi recapăt simţurile treptat până la deschiderea ochilor – era acolo, cu aceleaşi cizme pe care le detest şi cu burtica pe care abia acum o observam. Trecuse timp destul, într-adevăr, dar va mai trece şi mai mult, căci străduţele înfundate nu înseamnă neaparat sfârşitul drumului.


~scrieri din trecut~