Nostalgic

Day 1,805, 12:19 • Published in Republic of Moldova Republic of Moldova • by Tinkutza

Scriu, pentru că simt nevoia de a-mi desprinde o bucată de suflet. Prea multe s-au adunat şi mă apasă prea tare. Mintea mi-e limpede, dar inima se zbate în agonie. Poate c-o să vă pară prea sumbră relatarea mea, de asta, îmi cer iertare de la început... nu vreau să indispun pe nimeni.

Mă credeam mereu o fire veselă, necătînd la orice greutăţi. Mă credeam puternică şi plină de viaţă. Acum, însă, înţeleg că şi fericirea mea are limite. Nu vreau să recunosc că mă doare. Nu vreau, pentru că durerea mea poate provoca suferinţe şi altora. Ce copil naiv! În timp ce alţii ar zbiera de amărăciune, eu tac şi îndur, iar unicul lucru de care sunt în stare e - să scriu... Poate că n-o fac prea bine, dar nu-mi pasă... prea mult timp am tăcut.

Fire candidă, nu înţelegeam de ce lumea se fereşte de suferinţe, de ce îşi întoarce spatele de la fericire şi de ce renunţă într-atît de uşor la toate... nici acum nu înţeleg pe deplin, dar, după cum se ştie, înţelepciunea vine cu timpul.

Poate că şi toamna, cu nuanţele ei amorţite, îmi îngrelează suferinţa. Poate că nu mai am destule puteri, poate...poate... ah, greu de găsit cuvinte potrivite.

Prin întunericul de afară nu mai străbat decît micile şi pătimeşele picături de ploaie. Şi nici n-aş mai fi început să scriu, dacă nu s-ar fi contopit cu vîntul zbuciumat de dupa fereastră, cu toamna din sufletul meu şi întunericul din casă, provocat de o pană de curent. Aveam senzaţia că mă aflu în vid... şi ce-mi mai rămînea în acea deşertăciune, decît să-mi împărtăşesc trările?

Vă spuneam despre ploaie, cum se risipeşte în mici picături de argint … şi mi-am amintit de lacrimi. Pîna nu demult, le credeam divine, cruţătoare, inofensive, ieri însă, le-am simţit în mod desăvîrşit adevărata forţă arzătoare. Simţeam cum mă frig, curg încet, se rînduiesc. Una după alta se prefac în aşchii de sticlă, zgâriind nemilos cristalul ocular... şi nu există mai crîncenă tortură decît să percepi cum floarea ochiului ţi se ofileşte, iar odată cu ea, moare şi fericirea.

Ce nostim... înţeleg că nu e nimic de făcut, dar durerea nu mai renunţă la mine. Voinţa îmi cere scutire, iar visele zboară tot mai departe, aducîndu-mi … speranţa. Şi parcă nu am pierdut pe nimeni, sau nimic, şi nu am motive să plîng, dar nu mă mai pot stăpîni. Nici regrete nu am, sau pretenţii, dar tot ramîn confuză şi desori mă contrazic. Simt cum mă epuizez, iar dorinţele se desprind de mine. Cunosc ce-i real şi ce e aberaţie, dar tot plutesc între ele... Uşor si rafinat, fără zgomote şi perturbaţii, vreau sau nu vreau, mă las purtată de inerţie. Nu mai există bine sau rău, acum sau candva. În acea linişte amuţită desluşesc, totuşi, nişte sunete. Nu par a fi nici muzică, nici tril de păsări, sunt gemetele chinuitoare ale inimii - un recviem al fericirii de odinioară.