Join the new world

Privea cu o fascinatie visatoare cum fulgii primei zapezi se asezau peste vinul fiert ce se odihnea langa ea, cum aburul se ridica la cer in fuioare. Stele de nea avea si-n parul roscovan, precum confetiile unei zile de sarbatoare, iar fata ii era imbujorata atat de emotie cat si de frig. Parcul era gol, doar noi doi in eternitatea de zapada. Ea, cocotata pe o banca, sorbind din bautura calda si aromata, eu intr-un genunchi prinzand-o in milioane de poze, ochii ei verzi stralucind sub flacara milioanelor de blitzuri.

Eram student la facultatea de arte atunci cand am cunoscut-o. Prima primavara a multelor ce au urmat. Imi amintesc de parca ar fi fost ieri. Fotografiam o piata sub o fantana arteziana cand am vazut-o prin obiectiv pe o bancuta cu o culegere de matematica in mana. Nu stiu ce a facut ca pasii mei sa se indrepte spre ea. Nu stiu ce m-a oprit sa fug de sub privirea ei cercetatoare. Dar i-am cerut umil sa-mi fie modelul unei sedinte de fotografiat.

- Un concurs la facultate, o nimica toata. Va dura numai o ora, i-am dat eu motivatia.

Sub zambetul ei mi-am dat seama ca sunt prins intr-un joc de-a baba oarba pe care vroiam cu dinadins sa-l castig. A acceptat.

Ne-am intalnit intr-un parc sub soarele dulce si cald. I-am oferit o cafea la o terasa unde am discutat nimicuri si minciuni si adevaruri doar pe jumatate.

Sub margele de flori si rasete de copii am surprins-o in poze si efecte de lumina, cu cer senin si vantul lin. O ora au fost doua, si trei si patru. M-am oferit sa o meditez la matematica, eu marele cunoscator al stiintei, iar ea a ras smechereste M-am simtit plin de sperante si vise prinse in secundele unei intalniri.

Sub trecerea serii am condus-o spre autobuz cu pasi greoi. Am chicotit pe aleile parcului spre iesire, cu gust amar de inevitabila despartire, si i-am rupt nesabuit o creanga cu flori de ciresi. A prins-o si a dus-o la nas inhaland parfumul cu ochii atintiti pe mine. Si m-am decis. Am tras-o spre mine si am sarutat-o. Gustul ei dulce si parfumul pielii ei...

- Visezi?

- Esti un paradox.

- Nu, sunt o teorema ce mintea ta a nu o poate intelege niciodata, domnule matematician.

Am cuprins-o in brate de parca nu as mai fi vrut sa-i dau drumul niciodata.

- Je t'aime, Marie!