Je dis aime

Day 1,563, 08:49 • Published in Romania Romania • by QueenOfTheDamned
Fond sonor sugerat

Intalnirea noastra a fost...cum sa-i spun eu? Sa-i spun un zbor? Nu. O cadere frumoasa, ok, un zbor nereusit. Pentru ca daca ar fi reusit, am fi avut suficient noroc incat sa nu il zdrobesc de propria lui umbra.
Oricum, lui nu-i pasa de zbor. El vorbea tot timpul de umbre si isi imagina tot timpul spatiul ramas neexplorat intre noi. Cateodata avea atata tristete in glas incat imi lasa impresia ca totul este doar moarte si doar umbre.
Cafeaua se racise in cesti cand ne-am cunoscut si incerca sa gaseasca o intrare in noi, dar noi, nu, nu ne-am deschis portile. Am preferat ca el sa-mi umple privirea, cu gesturi neterminate si saruturi neconsumate, abandonat parca de ultima farama de viata.
Eu vorbeam distrata si indragostita si doream sa-i indes aerul pe gura numai sa fiu in el cu ceva. Tamplele imi pulsau si ma jucam ametita cu bricheta, aprinzandu-mi din cand in cand o tigara si imi doream sa nu ne fi cunoscut vreodata.
Apar cateodata lucruri in viata pe care trebuie sa le lasi in urma. Chiar daca se naruie totul, e bine. Eu nu de viata am nevoie, ci de umbrele ramase inapoia mea ca semn de speranta.
M-a luat in brate la un moment dat si mi-am dorit pentru o clipa ca totul sa se opreasca acolo. Stateam fata in fata, respirandu-ne, ca doi pereti opaci de sticla. In sufletul lui negru, in sufletul meu alb. Crapaturi adanci ne brazdau sticlele si prin ele puteai sa zaresti amintiri si schelete si lucruri ce au fost si le-am luat cu noi.
Nu vorbeam si minutele se transformau intr-o asteptare prelunga si innabusitoare. Cu cat nu vorbeam, aerul dintre noi se subtia si ne indeparta.
In curand, el avea sa se piarda, lasand o urma de un uitat “Te iubesc”... si eu soptind “Iubeste-ma, prostule...”