Fara titlu

Day 1,622, 12:08 • Published in Romania Romania • by wowotzange

I-am spus asa: draga Mare, noi doua iubim acelasi barbat. Intre noi fie vorba, el te-ar alege pe tine de o mie de ori in locul meu. Dar tu chiar crezi ca il poti face fericit? Ai nenumarati alti iubiti si chiar iubite. Toti pestii mici si fara creier, toate sirenele care exista doar la limita dintre realitatea asta si cealalta, toti piratii care au fost si marinarii care vor fi, toate fecioarele visatoare si nefericite care stau si asteapta - fara sa stie ce - pe pontoane – toti si toate au gasit in tine o amanta voitoare.

Tuturor le-ai oferit ce credeai ca isi doresc cel mai mult: liniste si singuratate. Oh, ce iluzie dulce poate fi asta, ca iti poti gasi fericirea in singuratate. Iar tu te-ai folosit de asta, Mare! Ai oferit fericire aparenta sub forma singuratarii pentru ca asta vroiai si tu in schimb. Tu te hranesti cu singuratate si cu visare, draga Mare, asa cum doi indragostiti se hranesc unul cu iubirea si fericirea celuilalt.
Dar singuratatea te omoara incet. Te invaluie usor, ca un drog, ca o otrava dulce, iti da intai o moleseala placuta, te imbie, te dezmiarda, iti distrage atentia in timp ce pune stapanire pe tine. Si dupa aceea incepe sa ti se faca rau, vrei altceva, te saturi de singuratate; dar e prea tarziu, pentru ca in timp ce tu stateai molesit in fericirea ei aparenta, ea te-a amortit, nu te mai poti misca, nu mai poti fugi de ea. E ca si cum ai fi petrecut o zi in Tara Zanelor, unde timpul curge altfel, si cand te intorci inapoi, in lume au trecut cateva vieti de om, iar tu nu mai cunosti pe nimeni si esti obligat sa ramai cu Singuratatea ta iubita.

Cred, Mare, ca de fapt, Singuratatea este unica ta iubire adevarata! Pe altarul ei inchini tu atatia muritori, pesti si monstri. Pentru ca ea sa ii aibe, ii atragi tu, Mare, pe toti aceia care se lasa pacaliti de farmecele tale. Dar stii ceva?! Poti sa ti-i tii! As putea sa te rog sa il pastrezi pe acesta unul, care este atat de pierdut in mrejele tale, ca sa ii salvez pe ceilalti. Nu vreau! Tine-i! Da-mi-l mie doar pe cel pe care il iubim amandoua. Sigur, el o sa spuna ca vrea sa ramana cu tine. A stat destul in Tara Zanelor ca sa creada ca nu isi mai poate gasi locul in lumea asta, de aceea vrea sa ramana cu tine. Eu stiu ca nu este asa. Are locul lui atat de bine definit in viata mea. Simt golul pe care ar trebui sa il umple el direct in inima. Si se mareste pe zi ce trece, incearca sa ii faca loc, se gandeste ca poate are nevoie de mai mult spatiu, ca nu se simte suficient de binevenit. Asa ca se mareste si asteapta si doare.

Poate ca ai sa imi spui, Mare, ca eu nici macar nu il cunosc. Tie ti-a impartasit toate gandurile si mai ales toate temerile care l-au facut sa iti ceara Singuratatea, crezand ca asta il va proteja de a fi ranit din nou. Dar cum crezi tu, draga Mare, ca poti intelege cu adevarat un muritor? Cum ii poti intelege partea calda pe care o are fiecare dintre noi, cum ii poti intelege visele din spatele fricii? Poate crezi ca il poti atinge si iubi, dar cum poti compara atingerea ta usoara, aproape ireala, cu cea a unei femei din carne fierbinte si plina de viata? Nu am sa il ranesc, iti promit! Am sa il apar asa cum o scoica isi apara firul de nisip, asternand sidef pe el. Am sa il tin pentru totdeauna cu mine. Si poate ca nu il cunosc pana in adancul sufletului lui, asa cum nici o fiinta nu te cunoaste nici pe tine, Mare, pana in adancurile tale cele mai negre. Dar asa cum toata lumea stie cine esti tu, asa si eu il intuiesc pe el, chiar daca nu il cunosc pe de-a-ntregul. Stiu destul de mult ca sa il iubesc cu adevarat.

Da-mi-l mie Mare! Te rog. Il iau chiar si folosit. Promit ca am sa il fac fericit. In felul meu, nu prin singuratate. Ba chiar am sa ti-l aduc din cand in cand in vizita, sa nu iti fie dor de el. Te rog, Mare! Te rog, Mare. . . Te implor, lasa-mi-l mie pe unul, dintre atatia multi cati ai. Ce conteaza pentru tine acest unul, care pentru mine este lumea-ntreaga?!



Te rog, Mare!