Join the new world

Eu și tipul din apropiere am fugit disperați spre pădurea izbăvitoare, dar coșmarul nu voia să se termine. Mânuitorul armei automate a sărit sprinten din camion și a început vânătoarea. Pulsul îmi bubuia în urechi și tremuram incontrolabil. Ăștia au înnebunit, ce mama dracului se întâmplă! Faptul că eram doi fugari a fost șansa mea nesperată, pentru că vânătorul l-a ales pe celălalt "mergător", iar eu am avut timp să mă depărtez în direcție oarecum opusă cât am putut de mult de locul accidentului. Dar oare fusese un accident? Și dacă da, care era explicația dementului cu armă? Spre seară am ajuns acasă epuizat, după ce oripilasem călătorii care au avut nenorocul să ia metrospeed-ul odată cu mine. Râdeam ca un descreierat când am realizat că nu mă demachiasem și arătam ca un zombi scăpat din cimitir. Parcă de demachiaj îmi ardea mie acum. Râdeam, dar era un râs nervos. Întrebările vâjâiau în mintea mea. Ce se întâmplă? Era o manifestare a crizei? Oamenii o luaseră razna? O să ajungem să ne omorâm între noi? A doua zi abia așteptam să alerg la sediul studioului și să mă răfuiesc cu trepădușii care ar fi avut imprudența să-mi iasă în cale. Cum își permiteau ca pentru un rahat de salariu să ne pună viața în pericol? Știam că era criză, dar n-ar fi trebuit totuși să renunțe la testarea psihologică. Niște nenorociți. Nici n-am apucat bine să ies din casă, când un bărbat necunoscut m-a placat ca un adevărat sportiv profesionist. Am înjurat printre dinți și l-am întrebat ce l-a apucat.
-Nu te duce acolo!
-De unde știi unde mă duc?
-Știu pentru că eu sunt celălalt figurant.
-Tu ești? Ai scăpat?
-Nu chiar. Un glonț mi-a străpuns coapsa.
Văzusem sângele îmbibat în materialul pantalonului, dar crezusem că era vopsea.
-Vino înăuntru. Parcă aveam pe undeva o trusă de prim ajutor.

VA URMA