Join the new world

Astăzi e prima zi lucrătoare din săptămână: peronul de la metrou e plin de oameni care vin cu diplomatele drept companie, pleacă, merg de colo-colo cu pași grăbiți. Când aglomerația e mai mare o văd pe ea: coboară în grabă scările, ca în fiecare dimineață, se strecoară printre cei mult prea înalți pe lângă ea, se oprește lângă al treilea rând de scaune, ca de obicei. Acolo sunt eu și o privesc: țopăie de pe un picior pe altul în așteptarea metroului, cu buclele ce desenează cercuri în aer în timpul săriturilor. Acolo sunt eu și o privesc: dacă s-ar opri cu toții și ar face asta, cu siguranță nu ar mai fi atât de lipsiți de viață, atât de… cum nu e ea. Dar atunci cu siguranță toți s-ar strânge în jurul ei și nu aș mai reuși să o văd, deci e mai bine că e așa, sunt mândru de propriul meu egoism și mulțumesc că e dimineața și nu cad stele ca să-mi îndeplinească dorința aiurită de mai devreme.

Ochii mei o fotografiază pentru a-i păstra imaginea până a doua zi, o imagine clară, ale cărei culori deși se șterg pe parcursul zilei, nu șterg și emoția mea.

Cei ce îndrăznesc să treacă prin dreptul ei îmi par că zăbovesc intenționat – ei nu știu că ea va pleca și nu o voi mai vedea decât abia a doua zi! Nici ea nu știe…

Să mă apropii? Am încercat, dar până să ajung la ea, s-a dizolvat în mulțimea ce ieșea și intra în metrou și a plecat…

Se apropie o doamnă de mine și, nervos, mă răstesc la ea – nici ea nu știe cât de importantă e pentru mine făptura prea mică pentru vârsta ei pe care acum nu o pot vedea din cauza intrusei. Reușesc să scăp fără să îmi iau nicio clipă privirea de la ea.

Nu mă observă. Metroul vine, ea urcă și nu mă observă. În nicio dimineață.

*

Azi nu a venit și mi-a fost dor de culorile îmbrăcăminții ei, dar și de culorile pe care le răspândește tipărindu-le pe retina și pe interiorul meu. Îi schițez o imagine translucidă și vreau să cred că e aici, dar metroul vine și pleacă luând fantasma cu el. Zgomotul prin care metroul își face auzită plecarea îmi amintește că ea nu a fost aici azi.

Nu pot să domolesc neliniștea care mă cutremură, presimt că nu e bine, ea trebuia să vină, pentru că acesta e drumul ei, pentru că o să întârzie, pentru că eu o aștept!

Vreau să mă ridic de lângă scaunul pe care stă acum o doamnă mai mult decât parfumată, dar în ciuda condițiilor, nu mă pot gândi decât la ea și nu îmi pot lua ochii de la scări. Încă sper că va apărea alergând, într-o grabă neobișnuită pentru corpul ei mic în comparație cu al celorlalți oameni și va înjura și totul va fi bine. Poate afară plouă, nici nu m-am uitat, dar nici nu mă voi uita, sper că are o umbrelă care să o protejeze – eu sunt neputiincios.

Emoția mea nu se stinge, nu lasă răbdarea să îi ia locul, ea crește și odată cu ea încetinește mersul ceasului. Și metroul vine mai greu și oamenii nu mai sunt așa grăbiți, totul pentru că nu e ea. Dar eu sunt mult mai agitat și grăbit, pentru că nu e ea. Mă enervează calmul și nepăsarea lor, sunt atât de diferiți de celelalte zile, pentru că nu e ea!

Totuși, oare e bine?

*

Au trecut zile, dar mie mi-au parut mai mult de atât. Mi-au părut luni, ani încărcați cu războaie de frământări și dor. Am așteptat-o în același loc, am privit numai scările pe care ea aleargă în fiecare dimineață – și ea nu a venit!

Mă doare să privesc cum imaginea i se șterge pe zi ce trece și mă văd incapabil de a-i mai reconstitui chipul decât într-o imagine seacă, acromatică, și care mă rănește la fel de mult ca absența ei.

Aș vrea să plec în căutarea ei, dar emoția mea nu mai e la fel, nu mă poate conduce unde e ea, mă îngroapă în uitare și eu nu pot face nimic! O să o aștept în continuare, dacă va apărea și eu nu voi fi aici să îi fiu alături? O voi aștepta până când zilele mi-o vor răpi cu totul din minte, iar emoția nu va fi nici măcar o amintire!

Lașul de mine, cum pot să gândesc așa ceva, ea e acolo, undeva, departe de drumul ei obișnuit și eu mă gândesc să o las singură… Rolul meu e unul eronat și soarta nu vrea să-l repare, eu ar trebui să fiu umbrela ei, eu ar trebui să fiu ploaia, eu ar trebui să fiu soarele și luna, eu ar trebui să fiu lângă ea!

Întregi scenarii mă sperie și mă împiedică să adorm, refuz orice semn omenesc și mă îngrop în griji… Dar ce știu eu?

*

Dar azi, acum, aud mersul cunoscut apropiindu-se și cineva se așază lângă mine: sunt buclele cunoscute, dar într-o mare de negru, e îmbrăcată în negru și are ochii roșii.

Tremură. Se luptă și pierde. Vreau să lupt alături de ea, să o îmbărbătez, să o transform în eroină! Buclele ei lăsate sunt steagurile ce cad în înfrângeri și observ soldații răniți rostogolindu-i-se pe obraji. Îndraznesc să mă urc în brațele ei - nu mă respinge! Îmi alină blana cu mișcări tremurânde mai triste decât lacrimile care se li se alătură. Mă simt inutil și încerc să o învii prin propria-mi viață – încep să torc, adunând toată energia negativă și transformând-o din moarte în viață. Dar lupta ei e grea, tot ce reușesc e să răresc rănile și să o determin să schițeze un zâmbet. Nu zâmbi forțat, mă doare mai tare decât crezi! Mâna îi cedează și se reazămă de spătar – pierde și pierd și eu alături de ea. Îmi spirjin capul de mâna ei și îi transmit viață, deși prostuțul de mine – ea e mai vie ca niciodată acum! Oricât aș încerca să o reîmbrac în culori, să îi ridic buclele, să îi fardez zâmbetul și ochii luminoși pe care i-am visat în fiecare clipă, ea ar muri înecată într-o mare de suflete și sentimente uitate…

Iartă-mă. Mă hotărăsc să plec, dar o simt cum tremură iar – îmi cere ajutorul inconștient! Mă încolăcesc la loc în brațele ei și torc cât pot de tare, să întrec tremurul ei, să îl înving!

Metroul vine și știu că trebuie să mă ridic. A venit și de data aceasta pentru a o fura, dar el nu știe că azi ea nu e la fel, el nu știe că e singură, el nu știe cum să o ajute, el doar o va închide cu obișuita replică: Atenție se închid ușile! și o va răpi cu obișnuitul vuiet în semn de victorie, dar el nu știe, el nu știe nimic despre ea!… Nici eu nu știu, dar îi cunosc luptele, îi văd suferința și aș putea să îi stau alături, fără să fug în egoismul meu.

O las să plece, deși imaginea ei pășind și tremurând mai tare cu fiecare pas mă împiedică să respir. Îi fotografiez chipul și azi și îl adaug în albumul amintirii mele, ascunzându-l cu grijă, acolo unde copiii uitării nu vor veni să-l rupă. Sper că imaginea de mâine va fi iar colorată, sau măcar că va fi una, că nu vor mai fi goluri, sper!

Ce n-aș da să pot alerga după ea, să mă metamorfozez, să o îmbrățișez, să îi arăt cât de importantă e, să nu o las să plece, să vorbesc! Dar mă resemnez, rămân în urmă, ca în fiecare zi, întotdeauna, așteptând-o și sperând că e bine.

Dar cu siguranță va fi, pentru că e ea.

~scrieri din trecut~