Două fotografii cu mama

Day 1,937, 01:28 • Published in Romania Hungary • by elisava
Când îmi aduc aminte de mama, îmi revin în minte, printre alte imagini fotografice care fac parte, inevitabil şi tragic din propria mea persoană, din propriul meu album sufletesc, două mai deosebite. În prima, eu, la vreo nouă ani, stând într-o seară târzie, dincolo de ora 11 în noapte, pe o vreme ploioasă, la fereastra apartamentului şi privind spre aleea din faţa blocului, ce venea de la staţia de autobuz, ca să văd când apare mama mea. Şi cum, dintr-o dată, de teama gândului că mama mea n-o să mai apară (gând prostesc, de copil nepriceput), m-au podidit lacrimile. Mama mea făcea naveta, venea dintr-un sat îndepărtat, iar autobuzul întârziase. Nu vă pot spune cu câtă bucurie, înecată în aceleaşi lacrimi, am privit-o atunci când, de după colţul blocului întunecos din faţa noastră, sub rafalele unui felinar palid, am recunoscut silueta înfrigurată a mamei mele… Când a deschis uşa şi m-a îmbrăţişat lung, ştergându-mi lacrimile, îngrijorată din cauza plânsului meu, i-am spus “Credeam că n-o să mai vii…”. “Prostuţule… Mama o să vină mereu” - au fost vorbele ei liniştitoare.
O aşteptasem, nu mai ştiu, poate o oră, o oră şi ceva, dar aşteptarea aceea şi apoi fericirea revederii mi-au rămas întipărite în străfundurile fiinţei mele pentru totdeauna, ca odoare adunate în comoara mea de temeri şi bucurii, din care mi-e închegat sufletul şi mi-e încropită viaţa. A fost atunci poate primul gând că mama mea s-ar putea să nu se mai întoarcă, să lipsească o lungă perioadă de timp sau pentru totdeauna şi primul meu sentiment că astfel voi suferi o gravă pierdere, ireparabilă… Mama a venit de atunci mereu, şi mai vine încă şi acum, în gând doar, căci aici a rămas să locuiască, veşnic, după ce lumina ei s-a alăturat stelelor…
Atunci, în copilăria mea, mama mea a întârziat o oră. Dar cât întârzie mamele sutelor de mii de copii români din vremurile de acum, plecate în alte zări să muncească la alţi stăpâni, cu anii? Câtă durere, câtă temere şi câtă tulburare trebuie să fie în sufletele acestor copii de lângă noi, de care e plină ţara, când simt cum viaţa lor e construită fără acea prezenţă maternă, hrănitoare şi tămăduitoare în acelaşi timp? Câtă durere poate fi în sufletul lor, dacă mie mi se rupe inima, doar privindu-le tristeţea ce-o emană întreaga lor fiinţă? Câte lacrimi curg, în orele lor de singurătate, pe obrajii acestor copii? Cine le va putea putea înapoia, peste cinci sau zece ani, mama pe care n-au avut-o lângă ei, acum?
Admiram şi mai admir şi acum femeile, pe care mi le închipui neapărat mame, întorcându-se zilnic, spre seară, cu poşeta pe umeri şi cu câte o plasă plină în fiecare mână, din înstrăinarea oraşului, în cuibul cald al casei lor, unde-i aşteaptă, nerăbdători, cei dragi. Şi asta era a doua imagine fotografică de care voiam să vorbesc: mama venind acasă, la sfârşitul unei zile grele, istovitoare, cu plasele pline. Neuitând niciodată să vină acasă cu plasele pline. În această imagine, de câte ori o revăd pe trotuarele oraşelor noastre, îmi pare că rezidă un eroism pe care noi, bărbaţii, rar îl conştientizăm şi-l apreciem. Noi, puşi pe fapte mari, doar pe fapte mari, uităm de multe ori că viaţa e făcută din lucruri mărunte şi că viaţa n-ar exista fără ele şi că femeile sunt cele care au grijă, cu o jertfă nu mai prejos de marile jertfe ale omenirii, ca această înşiruire de lucruri mărunte să nu aibă poticniri, ruperi de ritm, întreruperi. Ca să ne fie nouă cât mai bine…
Peste câţiva ani, mamele sutelor de mii de copii întristaţi, plecate la muncă în străinătăţuri, se vor întoarce acasă nu cu plasele pline, ci poate cu geamantanele pline. Vor fi însă aceste geamantane suficient de mari ca să încapă în ele toţi anii pierduţi ai copilăriei copiilor lor?
Dar nu pe aceste mame le acuz, nu acuz disperarea acestor mame şi acestor taţi ce-şi lasă copiii în grija vreunui bunic bătrân şi bolnav sau vreunui vecin aparent binevoitor. Căci disperarea lor e poate născută din ajungerea le limita suportabilului. Ci acuz societatea românească de azi şi mai ales pe cei ce o conduc pentru că nu ştiu, aceste genii politice atotcunoscătoare, că o societate rămâne unită şi viabilă atâta vreme cât e alcătuită din familii sănătoase şi fericite, cu taţi deştepţi şi harnici, cu copii îngrijiţi şi cu mame iubitoare.