Devotamentul si vorbele goale.

Day 639, 02:52 • Published in Romania Romania • by MoonlightShadow

Cand eram mic, iubeam pisoii. De fapt, inca o fac. Nu stiu de ce, dar, copil fiind nu m-am omorat dupa catei, desi si ei sunt draguti si inocenti, macar cat sunt pui. Poate fiindca, este adevarat, cainele e prietenul cel mai bun al omului, blablabla, il gasesti tot timpul la picioarele tale, cu ochii mari si umezi. Pe cand matzele sunt mult mai arogante, de multe ori nici nu te baga in seama, te trateaza cu fundul. Cand are chef in sfarsit sa se pisiceasca si sa-ti vina in brate, ei da, ceva rar.

Atat de mult iubeam pisoii, incat eram un adevarat “aspirator.” Strangeam toti jigaritii aciutati pe langa containerul din fata blocului, si-i aduceam acasa, cu un zambet larg pe fata dar deja mirosind a gunoi pe haine. Bineinteles, nu puteam sa ma bucur prea mult de ei. Asta fiindca saraca mama avea un “critical point”- dupa un anumit numar de perdele rupte, fotolii sfasiate, si mai ales nevoi facute in pamantul moale, afanat si irezistibil din ghivecele ei cu flori, imi punea motanul in traista si cu prima vacanta il trimitea la 600 de kilometri distanta, la bunici, la tara.

Mai devreme sau mai tarziu, fiecare motan ajungea la un astfel de critical point si era deportat pe capul bunicilor. Fericirea lor (nu a bunicilor). Unul a fost pur si simplu expert, era suficient sa fii neatent 10 secunde, si iti fugea cu pestele din farfurie. Iar la ce timpi de reactie aveau mosii, simplu de inteles de ce era asa de gras si rotund motanul cand veneam in vacanta urmatoare. Mult au patimit de-a lungul a 15 ani bunicii mei din cauza mea, ma mir ca n-au murit de inima rea.

Dar toate astea s-au schimbat cu un motan special. Cred ca aveam 11 ani, iar el avea 10 cm cand l-am luat, l-am hranit cu biberonul. Dar s-a marit si dupa doar cateva luni, frumoasele flori verzi si sanatoase ale mamei au inceput sa devina cam galbene si palide. Traista, tren, bunici. Cei mai fericiti au fost bunicii, asta era un motan pe care nici nu simteau ca-l au. Se descurca singur cu mancarea, halea orice, de la coji de cartofi la ceapa si castraveti. Eu il denumisem Gilbert, da` la cati dinti mai avea in gura bunica, ii era imposibil sa pronunte, asa ca i-a dat numele meu. Rar, rar de tot mai facea cateo prostioara si el. Imi sarea inima din loc cand auzeam “Tibiiiii, cum ai dat maica de borcanul cu smantana?” Bagam pe ascuns si eu degetu` in borcan, nah, copil pofticios. Dar mai baga si motanul botu` , asa ca nu stiam daca se refera la mine, sau la el. Daca il vedeam cu botul alb de smantana, ma apucam sa il cert impreuna cu bunica “Nu e voie, nu e voie.” Mai apoi cand am crescut mare am aflat ca ce faceam se numea ipocrizie. Dar apoi mergeam in gradina si mancam impreuna rosii. Isi darama singur rosiile, era expert. Cand se plictisea de legume, isi scotea la iveala spiritul de vanator. Il vedeam, ca se intinde, isi ciuleste urechile, isi incordeaza muschii, gata sa sara asupra prazii condamnate. Dupa cateva secunde, o coropisnita sau un greieras cadea victima ferocititatii lui. La soareci nu se baga, ca dupa aia trebuia sa alerge prea mult, nu se merita, din punctul lui de vedere. Era oricum prea lenes, n-a prins vreodata vreun soarece.

Anii fericiti si de coexistenta reciproc avantajoasa pentru toata lumea au fost curmati intr-o noapte. Avea vreo 4-5 ani motanul cand a fost lovit de o masina in mijlocul strazii. Fara sanse, i-a fost sparta burta. Dar anii petrecuti in acea casa, langa acei oameni, au creat o legatura indestructibila in sufletul acelui motan. Cele doua-trei minute pe care le-a mai avut de trait le-a folosit ca sa se tarasca centimetru cu centimetru spre casa lui. Odata ajuns pe prispa din fata usii, acolo a murit. In fata usii l-au gasit bunicii dimineata, cu o dara de 20 de metri in spate, plina de sange si intestine.

Acesta este devotamentul, aceasta este loialitatea, aceasta este iubirea pentru locurile unde ai crescut, pentru locul in care vrei sa mori. Instinctual, acel motan a dat dovada de ceva ce oamenii adeseori doar “dau din gura.” Ce bine ar fi daca in sfarsit si comunitatea romaneasca ar fi coagulata in simtiri. Sunt deja cateva luni de cand lucrurile nu mai merg foarte bine in tara, dar in loc sa devenim din ce in ce mai uniti, parca devotamentul pentru Romania se traduce in cine e mai rau si care da mai tare. Ma bucur enorm cand vad oameni exceptionali care pun binele Romaniei si al aliatilor deasupra confortului si bunastarii personale. Da, exista si asemenea oameni, care se zbat pentru Romania. Dar exista si relativ anonimi (ca sa nu le spun nulitati) care nu stiu decat sa darame ce construiesc altii. Exista oameni care nu stiu decat sa isi vada de stransul gold-ului din salarii si atat, dar sunt mereu prezenti sa critice orice idee sau fapta buna facuta de altii, cu o nesimtire crasa. Cat de multe s-ar schimba in Romania daca mai multi cetateni i-ar fi devotati si loiali, mai ales la greu, nu atunci cand e totul bine.

Devotamentul, loialitatea si iubirea pot realiza intr-adevar minuni. Dar nu se pot cumpara cu GOLD. Poate cu un borcan de smantana.