Join the new world

A fost odată o fată pe nume Măruca. S-ar putea spune că Măruca era ca orice altă adolescentă cuminte: mergea la un liceu bun pentru ca voia un viitor stabil, mergea la meditații la matematică sâmbăta seară, în loc să meargă la petreceri, acceptase chiar să își piardă din timpul liber pentru a face meditații la română, deși nu avea nevoie. Bunica ei foarte drăguță insistase să i le plătească, pentru că nu știa să facă prăjituri și nici să croșeteze, dar voia totuși să se implice în viața nepoatei ei. Era de la sine înțeles că Măruca urma să ia Bac-ul cu notă mare, să dea la ASE sau la Marketing și să lucreze toată viața într-o multinațională, cu funcția de manager, ca orice om responsabil care vrea un viitor sigur.

Cel puțin asta era varianta oficială, pe care o povesteau părinții ei necunoscuților și bunicilor, pentru a nu-i speria. Ei știau că fiica lor avea alte planuri. Până în clasa a 11-a toate fuseseră clare: Mărucăi îi plăcea să își scoată cele 3 albine de casă la păscut prin parc și să stea să viseze în timp ce ele se alimentează cu polen. Se întorceau acasă numai după ce albinele erau atât de pline încât nu mai puteau să zboare mai sus de 1 m înălțime. Era o artă să îngrijești albine de casă. Trebuia să le dresezi să nu încerce să se joace cu copiii, pentru că deși ele erau mai prietenoase și mai puțin periculoase decât puii de pisică, pruncii needucați nu știau să facă diferența între albinele de casă și cele sălbatice și se speriau. Și așa îți mureau albinele și te apuca tristețea fix înaintea tezelor. Apoi, trebuia să înveți să mânuiești lesa de albine în așa fel încât la plecare să le lași mai mult fir, să poată să își consume energia și să își facă poftă de mâncare, dar nu prea mult, ca să nu se piardă în curenții puternici de la înălțime și să își îndoaie aripioarele. Voi ați auzit vreodată o albină de casă plângând încontinuu o săptămână până să i se vindece aripa? Măruca auzise și de atunci s-a învățat minte. La întoarcere era altă poveste. Trebuia să le convingi pe albine că sunt deja mari și nu poți să le ții pe toate în brațe, chiar dacă erau obosite și umflate. Odată ce se puneau pe zburat, trebuia să le ții de vorbă încontinuu, ca să nu adoarmă și să le calci din greșeală. Voi știți cât de vinovați se simt stăpânii care și-au călcat albina de casă în picioare din neatenție? Măruca știa, și de atunci era atentă.

Era însă ceva ce nu știuse Măruca, care până la aflarea veștii șocante își dorise – în secret față de bunica ei care nu știa să facă prăjituri, și deci nu aprecia mierea – să devină crescător de albine producătoare de miere și special antrenate pentru competiții de tumbe. Albinele Mărucăi, care de obicei erau foarte comunicative și vorbeau orice cu stăpâna lor, îi ascunseseră un detaliu intim al vieții lor. O tot îmbrobodeau cu povești despre săculeți cu polen și despre aluat frământat din polen, niște substanțe pe care le cumpărau ele în timpul liber de la farmacie și apă fiartă. Deși Măruca observase niște neconcordanțe, povestea a ținut până într-o zi în care fata s-a întors mai devreme acasă, pentru că era ultima săptămână de școală înainte de vacanță și se anulaseră niște ore.

- De ce scuipați în ceaunul de miere? întrebă Măruca șocată.

Albinele au tot încercat să o dea la întoarsă, dar Măruca nu accepta nici un fel de scuză sau explicație cusută cu ață albă. Le-a luat chiar săculeții la control, ceea ce nu mai făcuse niciodată pentru că le respecta intimitatea. Când a găsit în ei jucării, farduri și niște frunze ciudate, albinele nu au mai avut de ales și i-au mărturisit în cor:

- Mierea e scuipat de albină! Ne pare rău, știam că nu o să reacționezi bine la asta. Am tot vrut să îți spunem cum se face de fapt mierea, dar am tot amânat. Speram să afli când erai suficient de mare ca să nu te mai șocheze, au zis albinele spășite.

Fata, scârbită de modul de producție și supărată că i s-au ascuns lucruri, i-a lăsat fratelui ei albinele în grijă – fără a-i păsa prea mult că el nu știa să le îngrijească – și a plecat în lume. Părinții ei au spus tuturor că Măruca este la o școală de vară de leadership și și-au cumpărat antifoane pentru a acoperi sunetele de albine plângând și de dor și de tristețe și de durere pentru că aveau toate aripile îndoite și litiera neschimbată. Apoi au așteptat.

După ce s-a plimbat toată vara pe la festivaluri care mai de care mai ciudate, în căutarea neîmplinită a unui nou scop în viață, Măruca s-a resemnat și s-a întors acasă. Le-a iertat pe albine, dar le-a spus tuturor că după acea trădare nu își mai dorea să crească albine profesioniste, ci maxim să țină câteva de companie. Măruca era mai confuză decât oricând, dar părinții ei nu se îngrijorau, știind că în cel mai rău caz fata va da la ASE și așa se va împlini povestea pe care o spuneau ei tuturor necunoscuților de ani de zile. Pe deasupra se felicitau pentru decizia de a investi în niște antifoane bune, pentru că deși acum nu mai plângeau albinele, toată casa răsuna de încercările stângace ale Mărucăi de a învăța să cânte la bășică de porc sau să taie lemne în formă de nori. Lucrurile aveau să se așeze într-un final.

Episodul doi îl găsiți aici