Join the new world

Nu m-am născut în Basarabia, cum de altfel nici părinţii mei nu s-au născut acolo. Nu am acolo rude de sânge, nu acolo este casa mea, nu am deci legături familiale cu acel pământ, cu oamenii care trăiesc acolo. Dar am simţit mereu, de mic, de când am aflat că România cea rotundă fusese odată şi mai rotundă, că ţării mele i-au fost furate teritorii şi oameni, i-au fost înstrăinate şi ascunse, am simţit că o parte din mine lipseşte, m-am simţit de atunci ca un trup infirm, ca un om căruia i-a căzut o mână, îndurând aproape fizic metafora poetului care nu înţelegea de ce ne-au tras graniţa peste genunchi. Şi de atunci visez Basarabia.

Căci, dincolo de realităţile ei tragice, de sistemul ei colectivist, de pământurile ei închise în complexurile agro-industriale, de încăpăţânarea prostească a unora de acolo, puşi pe inventat limbi şi naţiuni, de drag de scaune şi străini, dincolo de destinele umane spulberate şi însiberiate, sărăcite şi resemnate, Basarabia rămâne a fi ceea ce pare să-i fie pecetluit pe veci: un vis, un vis de aur. Atunci când evadăm din realitatea imediată, dureroasă şi îndrăznim pe tărâmurile eternităţii, Basarabia este un ideal, o stare de veghe, un recurs la conştiinţa de neam şi de ţară, o dorinţă şi un dor.

Basarabia, această fată frumoasă în ie albă de in, coboară pe la poale de codru, pe la loc dosit de vânt, pe poteci înierbate, drept spre inima mea. Trece prin podgorii luminate, mângâind boabe pline de must ce se coc în aşteptarea veseliei culesului din toamna promisă. Ascultă, în serile molcome de primăvară târzie, odihnindu-se pe-un plai, broaştele ce orăcăie în neştire în heleşteele din văi, de unde izvorăşte miezul tăcerii. Desculţă, prin colbul cărărilor prelungi străjuite de lanuri înalte de popşoi, umblă alene într-un timp suspendat în amurgul roşu de vară. Basarabia poartă părul lung, despletit, curgându-i pe spate, miroase a struguri, a zarzări şi-a noapte de iarnă cu sănii, e veselă şi îmbietoare ca o vreme bună.

Fecioara aceasta în ie mănâncă mere, trimite scrisori, iubeşte zăpada şi, precum în tablouri, poartă drapele tricolore.

Pământul basarabean, mărginit de ape, prea încercat şi prea râvnit, e azi cel mai revoluţionar spaţiu locuit de români. Simt că poartă în el, ca o sete, peste timp, cumva, neliniştea şi năzuinţa de care erau animaţi transilvănenii acum un veac şi mai bine.

Înstrăinaţi, exploataţi, ademeniţi şi trădaţi de atâtea ori în postatele istoriei, folosiţi mereu ca monedă de schimb pe tarabele marilor imperii, piese pe tabla de şah a tratatelor de pace şi a motivelor de război, moştenindu-şi din generaţie în generaţie toate aceste răni, basarabenii de azi au, în cea mai mare măsură, dintre toţi românii, conştiinţa apartenenţei lor la neam, îşi mărturisesc cel mai curat fibra naţională, dârzenia şi hotărârea. Ei sunt vârful de lance al luptei naţionale de acum, mândri că sunt români, însetaţi de românism, urmaşi demni ai acelui suflet de sfinţenie ridicat din pământul Basarabiei, martirul Valeriu Gafencu.

Avântul lor, fapta lor, credinţa lor dă azi consistenţă cauzei neamului şi poate ne zgălţâie şi nouă, celor de dincoace de Prut, prea multa noastră indiferenţă, comoditate şi autosuficienţă. Şi să nu ne mire dacă, dintre ei, dintre basarabeni, nu se vor mai naşte alţi Gafenci care să ne-aducă jertfele necesare. Sau poate alţi haiduci, sau poate alţi Căpitani.

Nu m-am născut în Basarabia, cum de altfel nici părinţii mei nu s-au născut acolo, dar mi-e un dor teribil de Basarabia, ca de acasă.

***************************************************************************
Cu acest text particip la concursul Răsărit de soare de la Ministerul Media.