Join the new world

Afară ninge.
Mă trezesc dimineaţă cu cel mai mic chef să merg la şcoala după un weekend cu 2 olimpiade(apropo, felicitări şi participanţilor la istorie). Dar am azi 2 de chimie şi 2 de mate, deci trebuie să plec.
Alarma sună la 6:30, dar o amân pana la 6:55. Când ies afară în ciupici pentru a ajunge din camera mea în casă (e complicat sistemul, nu mă întrebaţi), văd că ninge. Ninge atât de frumos şi nici măcar nu e frig (zilele trecute muream de frig, îmi amorţeau mâinile şi picioarele în mijlocul drumului).

Iubesc ploile, le ador... dar fulgii mari care mă mângâiau îmi aminteau de felul în care îmi descria mama ziua de 05.01.1996. Ningea frumos şi cu nişte fulgi mari şi albi.

Grădina era albă... mă simţeam sigură. Nu în felul în care simţi că nu ai pe nimeni lângă tine, că nu există persoane cărora să le pese, ci mă simţeam liniştită, calmă.

Aş fi stat o veşnicie să admir priveliştea, dar trebuia să plec.

Transportul se mişca groaznic, am sunat-o pe profesoara mea de chimie s-o anunţ că întârzii şi să nu-mi pună absenţă, dar ea a întârziat mai mult decât mine.

Azi când ieşeam afară mă calmam atât de repede.

Ninge continuu, toţi îşi fac griji, unii oameni îngheaţă, alţii se gândesc la inundaţiile care vor urma în special în România. Eu nu mă tem. Poate pentru că nu am de ce, poate pentru că nu am mari pierderi...

Citind articolul lui direct x m-am simţit vinovată pentru că eu mă uit pe fereastră, stând lângă calorifer şi admir fulgii căzând şi nu simt decât o mare linişte şi o bucurie inexplicabilă.

Bine zice profesorul de istorie: toate au două faţete...