[Soimii Patriei] Aberatii la aniversare

Day 1,744, 10:21 • Published in Romania Romania • by Sunsetter


Cu toata dragostea, fratilor mei

Timpul nu asteapta pe nimeni, se zice. Isi vede nestingherit de drum.
Mi-l imaginez ca pe un tip prietenos, cu parul alb, trecut prin viata, care a vazut tot ce era de vazut si a privit totul cu un zambet in coltul gurii prin ochelari de soare asezati spre varful nasului si capul acoperit cu o palarie cu boruri mari.
E peste tot si ne priveste iar noi stim asta si suntem panicati. Il invinuim cand nu reusim insa nu-l apreciem cand toate ies bine. Ne dam peste cap sa gasim un mod de a ne comporta in preajma unui tip care, oricat de salbatici am fi, sta pe sezlong si ne priveste. Iar asta ne scoate din minti.
E tacut. Nu da sfaturi in ceea ce priveste actiunile sau gandurile noastre. Avem libertate totala in a-l exploata si el se distreaza copios vazand cum ne zvarcolim in aceste incercari.
E genul de prieten pe care-l iubesti la nebunie, cu care poti sta la un pahar de vorba. Poti sa-l apreciezi si sa-l folosesti intr-un mod intelept. Poti sa-l urasti, sa-l tratezi neglijent sau chiar sa ai tendinta sa-l omori din cand in cand. Zic "prieten" pentru ca indiferent ce faci, el tot acolo va fi, dandu-ti o alta sansa.
Si va fi langa fiecare dintre noi intotdeauna drept companie pana la sfarsitul drumului.

In utopia mea, asa e timpul.
Insa in realitate, ca si voi probabil, il percep altfel. Asta din cauza ca in coltul din dreapta jos a monitorului am niste cifre care-mi spun ca azi e 29 august, ora 15:00. Pentru ca alarma-mi suna la 8:00, pentru ca semaforul ticaie la secunda si culoarea rosie de la trecerea de pietoni de langa cladirea de birouri dureaza cat 126 de ticuri. Pentru ca totul se masoara si suntem innebuniti dupa numere, dupa lucruri concrete, chiar daca unele dintre acestea nu sunt decat conventii inventate tot de noi. Suntem construiti sa traim intr-un timp masurat.

In lumina acestor lucruri concrete, am masurat 4 ani de cand s-au deschis portile cazarmei Soimii Patriei. Era 28 august 2008 si totusi imi aduc aminte de parca a fost ieri momentul in care s-au deschis si pentru mine.
Eram pe lingr si eram cei mai mici soldati - carne de tun, ni se zicea. Colegii mai mari de la FAR asteptau sa ii agasam noi pe dusmani, ca apoi sa le dea ei lovitura de gratie.
Era galagie pe coridoare iar pasii nostri pe podea stabileau un ritm de metronom.
Am masurat 1000 de kilometri de zid, am numarat milioane de caramizi, am cunoscut sute de oameni, am stat 16 ore pe zi pe chat.
Mai tot timpul am fost in top 5 al unitatilor romanesti, avem 350 de membri, 17 Soimi God of War sau mai sus, am dat patriei 9 presedinti iar ieri am sarbatorit cu un miliard de puncte de damage intr-un razboi de rezistenta in care am chetuit sute de mii de ron, zeci de mii de arme si 14 ore de echipari pe chat.

Acum ca am scapat de cifrele care-i interesau pe cei mai realisti dintre voi, sa ma intorc la utopia mea.

Intr-o zi de vara tarzie am intrat pe un taram de unde nu am mai gasit intoarcere. Ciudat, avand in vedere ca-mi plac labirinturile. Pesemne ca nu m-a interesat drumul inapoi (inapoi catre ce, de fapt?), deci nu l-am cautat.
Ce am gasit in Soimii Patriei?
Oameni cu care poti discuta pana dimineata stand pe o plaja improvizata in balcon si asteptand rasaritul.
Oameni de la care inveti sa gandesti "outside the box" si care nu sunt condusi de cifre, ci de spirit.
Oameni pentru care experienta nu justifica aroganta.
Oameni mandri care nu accepta orice.
Oameni care te fac sa razi intr-o zi de luni cu o singura replica.
Oameni care abia asteapta sa-i chemi la terasa pentru a petrece cateva ore extrem de placute.
Prieteni pe care stiu ca ma pot baza oricand.
Intalniri memorabile, cantece, fotografii.
Defilari cu filmulet si cantec

De ziua noastra am petrecut. Am deschis o lupta despre care nu ne-am documentat foarte mult, aparent era in vigoare o intelegere. Neinteresant. Am luptat cu o ardoare pe care doar mi-o aminteam pana ieri si de existenta careia incepusem sa ma indoiesc. N-am castigat. Neinteresant fata de atmosfera pe care am regasit-o si de care imi era atat de dor. Acum ma simt ca dupa un kamikaze de pe vremuri si e revigorant.
O mare familie ai carei membri lucreaza impreuna pentru unitate si intelegere.
A fost o placere sa vad cum se implica toata lumea ca lucrurile sa iasa bine, de la schimburile pe echipare pana la impartirea medaliilor. Duc mana la chipiu in fata fratilor mei.

Pun pariu ca ati vrea screenshoturi, poze, nume. Ei bine, eu prefer sa fiu vaga. Orice as pune in articol n-ar putea sa dea forma sentimentelor mele, ceea ce ma face sa ma intreb de ce mai scriu. Sunt o romantica incurabila.

La un moment dat m-am oprit din mers pentru ca am obosit, insa nu am putut sa nu mai ating peretii desenati cu fel de fel de tentative artistice, sa nu mai aud tropotele de pe culoare sau cantecele ce razbat din sala de mese sau sa nu mai ascult linistea momentelor tensionate. Si asa de mult ma bucur ca m-am intors!

Desi s-ar putea sa obosesc din nou maine, peste un an sau peste doi, ma voi intoarce mereu acolo unde imi e e-casa si unde imi sunt prietenii.

Va multumesc, Soimi, pentru 4 ani in care si datorita voua am crescut si am devenit un om mai bun si va multumesc in avans pentru urmatorii ani.

Intotdeauna Soim,
Sunny von Sunsetter