[briga] Doua elemente - un singur efect

Day 1,880, 03:00 • Published in Republic of Moldova Romania • by Osama Bri Gadier
(pentru concursul unui lup😁)

Apa...

Pierduse şirul anilor. Ştia doar că la fiecare zece ani se întorcea în micul golf şi se scufunda în valurile dătătoare de viaţă.
A câta oară să fie? Nu mai ţinea cont.
Luminile oraşului aşezat pe partea cealaltă a golfului dădeau valurilor o strălucire ireală.
Oraşul? Hmm... Acum câteva mii de ani acolo erau doar un şir de grote săpate în calcarul stâncilor.
Asta nu a uitat. Şi nu a uitat nici feţele bărboase ale pescarilor care au salvat-o când a fost aruncată pe stânci. Eraut primele imagini imprimate în memoria ei, veche de câteva mii de ani. N-avea cum să le uite.

Cine era ea? De unde venea? Nu ştia. Ştia doar că e diferită. Că iubeşte apa şi că acel golf o face să fie deosebită faţă de ceilalţi oameni de pe pământ.
La fiecare 10 ani se întorcea în acest golf şi se scufunda în valurile reci dătătoare de viaţă. Singura apă de pe pământ care, pentru ea, avea darul de a opri timpul în loc. Mai exact... să o întinerească cu 10 ani.

De ce numai ea? Nu ştia şi... a încetat să se mai întrebe.
A văzut multe... a trăit multe. A avut multe "vieţi" de câte 10 ani. Pentru că la fiecare 10 ani trebuia să plece. Să se mute în altă parte şi să înceapă totul de la început. Alt nume, altă ţară... alţi oameni.

De câte ori nu s-a gândit să le spună... Să strige... Să se descarce... S-a întors de multe ori în locuri pe care le părăsise demult şi şi-a văzut prietenii şi cunoscuţii îmbătrâniţi... unii. Alţii erau morţi demult.

După un timp a încercat să evite să se mai întoarcă în locuri unde şi-a petrecut "cei zece ani". Dar locurile au început să devină tot mai multe mai ales că, drumul înspre golful miraculos trecea prin câteva locuri în care şi-a trăit câte "o viaţă".

O durea acest drum. O dureau amintirile. O dureau oamenii la care începuse să ţină şi care nu mai erau.
Dar trebuia să vină. Trebuia să se întoarcă aici. Ca şi criminalul la locul faptei. Ca un hot. Venea în timpul nopţii, se dezbraca în razele lunii şi se aruncă i valurile scăldate de luminile oraşului de pe celălalt mal. Şi uita totul. Apa o transforma. Apa o ajuta să renască... şi pentru moment, să uite. Doar lacrimile nu reuşea să i le şteargă... acea APĂ.
Ele... lacrimile... se contopeu, se uneau cu apa care-i şiroia pe trupul tânăr. Întinerit de fiecare data...
Acum... de data aceasta, parcă totul devenea şi mai sumbru. Lacrimile ardeau şi aerul a devenit dintr-o dată irespirabil.
Nu reuşea să uite... să-L uite pe EL. Bărbatul pe care-l iubea cum n-a iubit pe nimeni până acum şi pe care trebuia să-l lase în urmă. Trebuia?!
Trebuia să meargă mai departe. Să-l uite şi pe el aşa cum a uitat toate "episoadele de câte 10 ani". Greu dar... TREBUIA. Aşa era scris... De ce? Nu ştia...
Focul...


Mirosul... pocnetul liniştit al lemnelor ucise de flăcări, scânteile mici care pluteau în aer pentru o clipă. Toate astea îi făceau bine. Îl linişteau şi îi dădeau o stare de beatitudine.

Focul avea un efect magic asupra lui. Focul îl făcea să zâmbească. Focul era... ACASĂ... pentru el. Era, binenteles şi ceva genetic la mijloc. Nu se putea altfel. Pe planeta lui focul era elementul de bază. Cel care a dat viaţă dar care, la final, a şi distrus-o.

Erau aproape 11000 de ani de când trăia pe pământ. Planeta lui era pe moarte demult iar el a fost printre ultimii care a părăsit-o. Despărţirea a fost grea... ca o naştere. Sau moarte? Nu ştia pentru că încă nu murise. Sau...?
Dar putea să spună că s-a născut. S-a născut pe Pământ unde se refugiase acum 11000 de ani.

Ştia condiţiile de viaţă de pe pământ. Studiase această planetă cu mult timp înainte de a se refugia aici. Ştia că nu sunt aceleaşi condiţii ca şi la el... ACASĂ. Pe planeta lui de foc. Ştia că oamenii aici sunt muritori iar el ar fi devenit la fel dacă era expus acestui mediu. Nu ştia de ce. Cărui fapt se datora acest lucru? Poate apei deoarece apa era singurul element care exista din abundenţă pe pământ. Dar nu era sigur.
Pentru oameni apa era un element vital... pentru el NU. Ba mai mult... pe cât posibil... trebuia să o evite şi... să-şi poarte în permanenţă device-ul încastrat în medalionul de la gât.
Era singurul lucru care îi putea opri procesul de îmbătrânire. Singurul lucru care îl mai lega de Planeta Lui. De acasă... DEVICE-ul cum îl numea el dar care fapt, era un simplu cristal din acelea care se găseau din abundenţă pe planeta lui natală. De fapt însăşi planeta era un cristal uriaş. Un cristal care-i făcea pe oameni să devină nemuritori dar care, el însuşi (cristalul)era sortit să fie mistuit de focul celor doi sori ai planetei. Ce paradox... O planetă care oferă nemurirea dar care este sortită să moară...

Acasă? Un cuvânt gol... În ultimul timp nu se mai uita pe cer. Nu mai cauta locul unde planeta lui se stingea încet.
ACASĂ, pentru el, a devenit încet-încet Pământul... Încet... foarte încet... 11000 de ani tereştrii. O nimica toată pentru el dar un lucru ieşit din comun pentru aceste fiinţe care aveau un ciclu de viaţă atât de scurt. Hmm... scurt dar... INTENS... Această planetă atât de albastră şi plină de viaţă... dar şi de moarte.
"Ce contrast uimitor... Ce amestec ciudat de sentimente". Şi când gândi asta, ochii-i alunecară pe valiza aşezată dincolo de foc.

Valiza... recipientul din piele în care îşi adunase toate amintirile vieţilor trecute. Vieţi? Nu erau vieţi complete... pe de-o parte, deoarece erau doar cicluri de câte 10 ani pe care le trăia în anumite locuri după care trebuia să se mute. Să-şi schimbe identitatea şi eventual tara în care urma să-şi trăiască următorii 10 ani. Şi asta pentru că el nu îmbătrânea. Ceilalţi nu trebuiau să ştie că el e diferit.
Pe de altă parte, fiecare obiect din acea valiză constituia o perioadă de 10 ani. O amintire a acelei perioade. "O viaţă de om" într-un obiect... Şi semnul unui sfârşit al acelei vieţi scurte. Un obiect funebru... dar plin până la refuz de trăiri, de sentimente, de amintiri.

A trecut prin multe în 11000 de ani. A fost un martor tăcut al zbuciumului acestei omeniri. Un martor ocular. Poate singurul... Nu POATE!... SIGUR!

Atâţia oameni dragi, atâtea despărţiri şi tot de atâtea ori... parcă murind câte puţin.

Ura acea valiză... şi o iubea în acelaşi timp. O privea fix aşteptând un miracol, parcă. Un răspuns... DE CE?
Valiza însă tăcea mai departe, inertă... ascunzând în burta ei atâtea vieţi.

Ochii plini de lacrimi îl făcură să-şi mute privirea din nou asupra focului. Flăcările îl mai linişteau. Îi dădeau din nou viaţă şi speranţă... de obicei... de fiecare dată.. sau aroape...

Dar acum nu... Şi lacrimile continuau să-i umple ochii transformand lumina focului în imagini ireale. Dansul flăcărilor luau parcă forme omeneşti. Trupuri de oameni dansând... unduindu-se. Şi mai apoi... EA... offf... cât de mult o iubea şi cât de greu îi era să o lase în urmă. Chipul ei râzând era sculptat de lacrimi şi foc direct pe retina ochilor lui.

Închise ochii revoltat şi-şi şterse lacrimile cu dosul palmei. "Trebuie să plec! Nu se poate altfel! Nu pot să o văd murind înaintea mea. Nu pot! Mai bine acum... decât mai târziu"


Soarele urca încet la orizont şi scălda plaja micului golf aflată pe malul opus al oraşului. O femeie tânără si frumoasă ieşea din valuri şi se îndrepta agale înspre locul unde, un bărbat, o aştepta cu un prosop mare de baie.
Acesta o acoperi şi o şterse tandru după care o aşeză pe o valiză aruncată lângă jarul unui foc stins.
Se aşeză la picioarele ei şi o sărută pe genunchii-i săraţi mirosind a mare.

Aveau privirile pierdute, departe, fiecare în gândurile lui. Într-un târziu... se treziră parcă deodată şi spuseră aproape în acelaşi timp:
- Iubito... vreau să..
- Ştii... aş vrea să...
Izbucniră în râs...
- Spune tu.
- Nu! Spune tu prima.
- Iubitule... aş vrea să-mi promiţi un lucru.
- Binenteles. Orice...
- Aş vrea să-mi promiţi că niciodată nu mă vei mai aduce în golful ăsta. Că nu mă vei lăsa să vin chiar dacă, prin absurd, la un moment dat, chiar eu îţi voi cere acest lucru.
Bărbatul se uită curios la ea. Vru să întrebe "de ce" dar, într-un târziu spuse doar:
- Binenteles draga mea. Apoi, zâmbin😛 mergem?
- Da, spuse ea după ce-l sărută. Acuma da...

S-au ridicat şi s-au îndreptat încet înspre maşina parcată puţin mai departe.
- O secundă... spuse el. Şi se întoarse lângă focul stins, pe plaja golfului, îşi scoase medalionul în formă de cristal de la gât, se uită pentru o clipă la el şi apoi îl aruncă cu toată puterea în valurile mării.

- Ce ai aruncat în apă iubitule?
- Nimic... doar o piatră să ne aducă noroc, spuse el râzând.

Peste câteva zile, în ziarul local al orăşelului de pe malul golfului un articol făcea senzaţie pe prima pagină:

"Pe plaja dinspre est al golfului, un pescar a găsit o valiză care conţinea obiecte de o valoare arheologică inestimabilă. Din declaraţiile oficialităţilor putem reţine că unele dintre aceste obiecte, dacă se vor dovedi autentice, vor revoluţiona întreaga lume arheologică si chiar politica a lumii. Se vehiculeaza că istoria lumii ar putea să fie rescrisa şi cea mai afectată de această descoperire s-ar putea să fie biserica. Vaticanul este în fierbere..."