[briga] "Copilul postasului"

Day 1,817, 10:36 • Published in Republic of Moldova Romania • by Osama Bri Gadier
...pentru concursul lui directx...

Îl aştepta cu sufletul la gură. În fiecare zi la aceeaşi oră, plus-minus câteva minute. Înainte cu o jumătate de oră începea să se învârtă prin casă, aproape fără rost. Nu-şi găsea locul. Nu avea stare. Parcă timpul trecea mai repede dacă mai limpezea o dată vasele spălate şi uscate deja. Sau dacă mătura prin casă un gunoi imaginar oprindu-se mai apoi în mijlocul casei să ciulească urechile ca un copoi de vânătoare.

"A fost o sonerie de bicicleta sau un telefon vechi? Nu. Nu a fost bicicleta lui...
A lui sună altfel.
A lui scârţâie din toate încheieturile şi la fiecare groapă sau alt obstacol îi zdrăngăne soneria".
Putea recunoaşte acele sunete dintr-o mie.

Într-un târziu nu mai putea răbda. Ieşea în casa scării şi apoi afară în faţa blocului. Se oprea şi îşi punea o mâna în şold şi cealaltă şi-o făcea streaşină la ochi. El venea întotdeauna din susul străzii... dinspre soare...

Vecinii de bloc se obişnuiseră de mult. Unii chiar glumeau pe seama ei spunând că îşi fixează ceasul după ea.
În fiecare zi la aceeaşi oră, iarnă, vară, ploaie, soare... ea era acolo şi îl aştepta pe EL şi bicicleta lui care scârţâia.
Pe el şi uniforma lui albastră veche şi ponosită.

Şi când apărea... într-un sfârşit... chipul ei se lumina şi se umbrea alternativ, pe măsură ce se apropia de ea.
Dacă el îi zâmbea şi dădea din cap afirmativ pe chipul ei înflorea cel mai larg zâmbet pe care îl avea în dotare.
Dacă era posomorât sau îşi scutura capul cu părere de rău şi ridica umerii în sus a neputinţă ea se năruia câteva secunde, parcă, pe dinăuntru. Umerii i se lăsau, ochii se înfigeau undeva în asfaltul din faţa ei... câteva secunde... parcă ore.

Apoi îşi ştergea o urmă de lacrimă apărută in colţul ochiului drept şi mergea în casă. La treburi. Şi continua să facă ce începuse dar parcă mai obosită ca înainte. Mult mai obosită...

Ani de zile am văzut-o făcând acelaşi lucru. Eram obişnuit până şi cu glumele tâmpite ale prietenilor care uneori mă strigau "copilul postaşului".

O înţelegeam. Cred. O înţelegeam pe dracu. Abia acum am ajuns să o înţeleg pe deplin... pe mama mea care... "În fiecare zi la aceeaşi oră, plus-minus câteva minute"... îl aştepta pe poştaş cu scrisori de la pruncii ei.

Cinci fii şi o fiică. Cinci băieţi care au plecat în armată unul după altul iar mai târziu şase copii plecaţi... tot unul după altul, prin străinătăţi. Mai mult de jumătate din viaţa mama l-a aşteptat pe poştaş în faţa casei... cu veşti de la pruncii ei. De-a lungul timpului postaşii s-au tot schimbat. Mama nu!

Eu am plecat ultimul cu mulţi ani în urmă. Nu i-am scris niciodată. O sunam la telefon. Dar ea tot îl mai întâmpina pe poştaş. Nu ştiu de ce...

A făcut-o până acum câţiva ani. Apoi s-a oprit brusc... şi uneori... când mai uit... sun:

- Alo... sunt eu...
... şi o voce străină îmi răspunde:
- "Numărul pe care l-aţi accesat nu este dat în folosinţă..."

Nu mai scriu scrisori. Acum aş vrea dar nu mai am cui.
Nu mai cheltui impulsuri. Acum, în loc să sun, aprind o lumânare şi vorbesc cu ea.

Vorbesc doar eu... Nu-mi răspunde nimeni... Poate mă ascultă. Nu ştiu... nu mai sunt sigur dar... dar vorbesc. Nu se ştie niciodată...

Unii urăsc clovnii, alţii poliţiştii, alţii... Hmm... Eu urăsc postaşii. Şi ştiu eu de ce...

Briga.