Join the new world

Mda..grea poveste, sa te apuce asa dintr-o data sa scrii nu e o idee prea buna dar tinand seama ca oricum ma plictisesc poate o sa o fac din cand in cand. Stau si ma gandesc despre ce asi putea sa scriu…Politica? sunt satul. Muzica?…sunt altii care se pricep mult mai bine ca mine. Literatura?… ideea e ca fiecare vede o carte in felul lui si nu vreau si nu cred ca e moral sa impui ideile tale…asa ca ma voi abtine. Iubire? …ete na, ma stiti doar ca nu scriu asa ceva nici picat cu ceara. Cred ca o sa scriu despre prietenii uitate.

Stai linistit intr-o seara pe net. Nu faci nimic, nu cauti nimic. Doar rasfoiesti paginile internetului in cautarea a ceva care sa iti atraga atentia, ceva care sa te faca sa uiti ca stai intr-o camera ce seamana prea mult cu cea de ieri, ceva care sa iti redea interesul, ceva care sa te faca sa razi singr, macar pentru o secunda. Paginile se deruleaza una dupa alt, interesul tau si asa scazut atinge cota zero si vrei sa inchizi calculatorul, dar, stiind ca oricum nu ai alceva de facut continui sa butonezi mai mult din inertie. Te ridici, mergi in bucatarie dupa un senvisi cu ceva, iei o tigara si o fumezi…

In coltul ecranului, uitat de ieri deschis, programul respunzator cu viata ta sociala te anunta ca ai primit un mail. Plictisit il deschizi hotarat sa trimiti la origini pe toti spawnerii. Dai sa stergi mesajul fara sa-l citesti dar il deschizi mai mult ca sa stii pe cine o sa injuri.

Intermetzzo. De ce oameni au nevoie sa injure pe cineva anume? Nu poti sa injuri asa in general, mai ales cand nu ai o tinta bine defnita? De ce trebuie sa implici un obiect, o persoana, divinitatea in injuratura ta cand tu nu ai treaba decat cu tine insuti sau, in cel mai bun caz, cu frustrarea ta care nu priveste pe nimeni… si totusi intodeauna injuraturile au o tinta…

Textul standard al unei invitatii intr-un grup de pe net tie asa de cunoscut incat nici nu il mai citesti. primesti cu miile de la necunoscuti, le deschizi si le stergi la fel de repede si fara interes. dar de data asta e altfel…In poza ce insotea mesajul e o figura cunoscuta cumva… e figura unui barbat solid, cu plete si care bea o sticla de Jack Daniels. Dai sa te uiti mai bine caci nu stii de unde cunosti figura iar nick-ul ti-e complet necunoscut. Stingi tigara care iti ardea deja degetele, iti iei un pahar de Jonny Plimbaretu’ si incepi sa cauti prin arhivele personale ceva care sa iti spuna cine e tanarul din poza. Renunti, inchizi fereastra, dai sa scapi de imagine din cap. Dupa cinci minute iti dai seama ca nu vei scapa asa de usor si deschizi din nou fereastra. Aceiasi figura, aceiasi sticla de Jack Daniels. Si apoi …

… pe vremea cand locuiam in Drumul Taberei , copil fiind umblam ca mai toti intr-o mare gasca. Baietii din patru cinci blocuri eram egali, toti ne jucam impreuna, toti ne bateam impreuna, toti fugeam acasa cand se deschidea cate un geam si eram chemati acasa. Timpul a trecut, gasca a inceput sa se micsoreze, mai intai prin plecari din cartier, apoi prin gasirea altor locuri de hoinareala si, in ultima instanta, prin apartitia inevitabila a fetelor in vietile unora sau altora.

E…din toata gasca aia de 20-30 de copiii, eu unu ma intelegeam cel mai bine cu Andrei, un baiat mic, timid, ochelarist si pistruiat. Era genu de baiat care era ales ultimul la fotbal, genul care nu se putea urca in pom decat pana la prima craca si genu de baiat care era intodeauna prins cand noi toti faceam vre-o boacana, spargand un geam prin vecini.

Acest Andrei a fost foare apropiat mie.. mergeam la el sa mancam sau el venea la mine. Cand nu ma gaseau ai mei pe afara la apel la el dadeau telefon sa ma recupereze. Cand a inceput scoala faceam lectii impreuna iar in cazurile, destul de dese, in care faceam vre-o isprava demna de o batuta acasa, imi gaseam refugiul la el pana trecea furtuna. Andrei era cel mai bun prieten ce sa mai…

Prin 1990 viata a facut ca ai lui sa fuga din tara in America. Era perioada in care toata lumea fugea, din fiecare cartier dispareau prieteni, fortati sa isi schimbe viata de o decizie a parintilor. Evident ca si Andrei a plecat. Imi aduc aminte ca dupa o petrecere de pomina cu multa Cola adusa nu stiu de unde, cu focuri de tabara facute in fata blocului, printre masini (cum de nu o fi luat nici una foc in perioada aia nu stiu, dar ce stiu e ca de multe ori trebuia sa fugim de cate un vecin nervos ca ii dam foc la masina). Promisiunile au curs garla. Ba ca vom vorbi, ba ca ne vedem, ma rog tot tacamul.

Timpul a trecut si ma trezesc in fata unei poze care seamana vag cu Andrei. O fi el, ce o mai face nebunu? Acu e om matur, ca si mine. O fi insurat are copii? Habar nu am. Totusi, poza aceea a unui necunoscut care semana vag cu o figura din trecutul meu m-a facut sa retraiesc multe momente fericite din copilarie, m-a facut sa simt din nou, fie si pentru o clipa, bucuria unei corcoduse furate din gradina blocului, a unui foc de tabara impeuna cu toti prietenii copilariei.

Nu il voi cauta pe necunoscut. Poate e Andrei poate nu. Nu vreau sa stiu. Dar daca el e, ce rost are se caut in barbatul matur din poza de pe net pe Andrei, prietenul meu din copilarie? Viata te schimba atat de mult si, din pacate nu numai la suprafata. Acel Andrei e disparut pentru totdeauna iar figura necunoscuta, chiar daca seamana cu cineva cunoscut, va ramane necunoscuta pentru totdeauna. Emai bine asa…