Join the new world

Prima poezie care intra in concurs apartine lui Constantin Prezan.


Speranta

Tu, viscol ce-mprăştii nisipul de aur
Priveşti începutu-nserării senine
Sfârşitu-i aproape: cununa de lauri
Se află pe frunţi şi altare străine...

La poarta-ndurării doar ceasul mai bate
Ce măsoară timpul în ani de argint,
Plăcere, hotare, colinde, etate
Noi toţi ne vom duce spre cei ce ne mint.

Când bronzul apare din epoci uitate
Şi vârful săgeţii devine tocit
Măiastra chemare se-arată din noapte
Şi tot se preschimbă în aur topit.

Pierdută e cheia de la ultima uşă
Şi mort e portarul de lungul lui chin
Noi nu mai avem tată, ori mamă, mătuşă
Ci doar şefi şi eresuri mascate meschin.

Ca rechinul ce noaptea îşi caută o pradă
Se-avântă-n misterul căutării eterne
Succesul procură prilej de paradă
Pentru cel ce de El nu se teme.

Minutul devine neant adâncit
Spre roua de veacuri pierdută
Azi este momentul de-un alt asfinţit
Căci istoria ne este pe ducă.

Târziu, la castelul cu piatra prea tare
Vor face ospăţ, sărbătoare şi joc
Noi şti-vom atunci că norocul ne moare
De prea mult ghinion şi-un aproape soroc.

De vedea-vom vreodată sub stelele grele
O rază de lună pierdută-ntre nori
Întelege-vom rostul strălucirii perene
Şi vom şti că aproape noi suntem de zori.

Vom simţi iar speranţa înecând neajunsul
Vom avea iarăşi ţeluri, şi-un drum de parcurs
Vom pricepe că totuşi n-uitarăm de Dânsul
Şi că tainele Lui ne dau nouă un curs.

În secunda pieirii un strigăt năpraznic
Ca lupul ce-o turmă aleargă flămând
Se-ajunge s-avem şi noi încă un praznic
Al marii dreptăţi cu strămoşii plângând.

Fiorul uitării se-aşterne tăcut
Şi focul în vatră se stinge şi el
Noi iar căutăm ceva necunoscut
Şi timpul ne este tovarăş fidel.

Când lacrimi umplut-au pământul
Şi ştiut-am că este sfârşit
Sfios se-ntrezărea în noi avântul
Ce-nnăbuşit era de asfinţit.

Un soare, departe, în zare
Afla-vom şi noi într-o zi
În ani când această visare
Mai mult decât geamăt va fi.

Şi iar vor urma întrebări încâlcite
Răspunsul e-acolo şi de veacuri aici
Vor fi iarăşi fapte, fantasme pierite
În lupta cu teama ce-a dat în pitici.

Albi colţi de feline abstracte ne caută
Tăcerea-i aproape, dar noi tot departe
Şi ceruri şi stele deasupra se mută
Pândind noi ocazii în noapte.

Se-aruncă iar piatra peste râul de foc
Uitate sunt vechile taine-ale fiinţei
Ei vor dulcea plăcere din sferturi de joc
Mânaţi de puterea ascuns-a dorinţei.

Şi iar libertatea devine un mit
Iar ziduri se-nclină, cetăţi se dărâmă
Castelele pier sub un soare strivit
De atâta nimic ce furtuna adună.

Tot timpul trecut-a, rămas-a puţin
Şi vine-o eclipsă totală de soare
Prezentul se duce, viitorul e chin
Urmează eternul, ce azi doar ne doare…