Join the new world

Cu îngăduinţa dumneavoastră, am republicat scrieri din e-istoria mea...

Spor la citit :}


Un caz adevărat
(inspirat după o Poveste)

Eram mai tânăr pe atunci, aveam vreo 5 anişori şi jumătate (acum am peste 8 ani), când am auzit că într-o ţară îndepărtată, la capătul Pământului, se dădea o bătălie mare, pe viaţă şi pe moarte, şi mi-am zis că bine-ar fi să pun şi eu umărul la dezrobirea unui neam cotropit de nişte vecini puternici şi poate voi ajunge şi eu Erou în Legendele lor, spuse din tată-n fiu mulţi ani de-acum încolo.
Şi punându-mi aşa o hotărâre de mare înainte, după ce mai consultai de vreo 3-4 ori zodiile şi oracolul, mi-am pus în desagă de-ale gurii să-mi ajungă o vreme în luptă, mi-am luat de la un fierar vestit (dar ieftin) cele mai bune săgeţi, cu vârf ascuţit din metal greu, de 5 ori mai tare decât fierul, mi-am luat rămas-bun de la ţara mea dragă şi am plecat, cu doi murgi pintenaţi de 4 ani, unul pentru dus şi unul pentru întors.
După o călătorie grea, dar care trecu ca o secundă, am ajuns în acel colţ de lume, nişte insule sălbatice şi pline de pericole, un tărâm de vis numit Ndonezia parcă. Şi chiar dacă încă îmi era frică, am găsit câmpul de luptă şi fără să mă uit înapoi, m-am aruncat cu toată forţa şi priceperea mea în mijlocul bătăliei.
Şi a curs mult sânge, şi am fost rănit de mai multe ori, dar găsind un localnic prietenos, mi-am putut schimba aurul meu, luat din munţii noştri cu multă trudă, în săgeţi noi şi mâncare bună care mă înzdrăveni suficient să revin din nou şi din nou în luptă.
Şi am condus multă vreme lupta, şi emoţiile mă cuprindeau continuu, dar pe final puterile fiindu-mi slăbite, şi necunoscând oamenii şi obiceiurile locului, n-am reuşit să rămân în fruntea bătăliei, şi deşi i-am ajutat cu cât am putut eu pe localnicii ce-şi apărau glia, un conducător mai priceput şi cu mult mai multă experienţă în luptele acestea încurcate, a preluat conducerea luptei şi a finalizat victoria mult râvnită.
Ostoit şi înfometat, cu armele distruse şi cu aurul pierdut, m-am agăţat de ultimul meu roib şi m-am întors ca vântul şi ca gândul în patria mea mult iubită, şi mi-am promis în barbă că am să învăţ, şi am să mă antrenez să ajung şi eu ca acel conducător versat, care a ştiut uşor să ia frâiele luptei şi să obţină victoria.
Acele zile nu mai sunt departe, şi le număr cu ardoare sperând că voi ajunge erou chiar poate la mine acasă, fără să mai plec prin lumi îndepărtate ca un HAIDUC prigonit, ci apărându-mi ce am mai drag: pământul strămoşesc, stropit cu sângele poporului meu, de care niciodată nu mă voi dezice.
Şi-am încălecat pe-o şa,
Şi v-am spus povestea mea.

Prier 2, MMXI

*****************************************************************************

CREZ

Sunt obosit, sunt obosit atât de tare,
Vreau să gândesc, şi gândurile-s rare.
Iar corpul meu e divizat în mii de bucăţele;
Şi sufletul, sufletu-mi plânge de durere.

Eu nu mai cred decât în Dumnezeu cel Sfânt,
În dulcea Cruce, în creştinescul legământ.
Şi văd în noapte tot ce mi-am dorit o viaţă:
Frumosul, liniştea, şi blândul, dragostea măreaţă.

Sper, căci doar speranţa mi-a rămas în mine,
În rest doar oboseală, şi cuvântul care nu mai vine.
Pălesc, şi Dorul mă sufocă,
N-am timp; s-a transformat în rocă.

Da, pierdut sunt în Preaadâncul Dumnezeu,
E singura-mi scăpare, e singurul mereu,
Care m-ajută, care ascultă lin suspinul meu.

Pălesc; mai cred că mai sunt eu
Doar în genunchi, rugându-mă la Dumnezeu!

MĂ IARTĂ, Doamne, c-am greşit,
MĂ IARTĂ, că-s nenorocit,
MĂ IARTĂ, dă-mi Iubirea înapoi,
MĂ IARTĂ, priveşte Sfântule în ochii goi

Rogu-te; şi dă-mi Iubirea înapoi,
Căci pentru ea-s făcut, din dragoste-s altoi!

Prier 4, MMXI

********************************

O zi din viaţa unui Haiduc

Din întuneric se aude un ţârâit prelung. Apoi linişte, şi-mi văd în continuare de pajiştile însorite, de cerul adânc cu câteva scame albe cum era lâna bunicii... Dar brusc, din nou acel ţârâit agasant care nu mă lasă-n pace...ei, Bună-dimineaţa soare! O nouă zi începe, oprind în sfârşit orologiul insistent care-şi face datoria monotonă.
Rapid mă băiesc, beau două căni cu lapte şi cozonac rămas de la Sărbători până sunt energizat la maxim, mă spăl pe dinţi şi echiparea. Armele mi le-am pregătit de cuseară (cu ajutorul prietenului meu, Generalu’ – în curând voi trebui să-i schimb porecla în Mareşalu’), verific încă o dată dacă sunt bine lustruite şi aşezate cuminţi în rastel, şi mă duc la muncă. Firma prietenului meu Casi, la care lucrez demult, merge binişor şi eu contribui zilnic la bunăstarea ei şi a mea implicit. Apoi rapid, fug în spatele grădinii, la locul meu preferat, unde zilnic îmi ascut abilitaţile şi tehnicile de luptă, pentru a deveni cât mai repede un vrednic susţinător al idealurilor ţării mele, cu rezultate vizibile prin defrişarea hoardelor cotropitoare.
După ce m-am încălzit suficient pentru toată ziua, îmi iau drept bonus un măr roş-aprins, pe care-l savurez din mers şi plec la câmpul meu să-mi strâng recolta care nu încetează să mă uimească, trec pe la moară şi pe la cuptorul meu preferat şi-mi pregătesc rezervele de pită aburindă care mă vor ajuta şi azi să lupt cu succes. Nu uit să trec şi pe la mina de la colţul străzii, unde scot câteva uncii bune de fier curat, bun pentru armele cu care-mi apăr pieptul când lupta-i mai aprigă.
Astfel, terminându-mi treaba, ies la drumul mare, şi ce-mi văd ochii: Sandor-baci iar a uitat la ce foloseşte coasa şi spumegând amarnic vine val-vârtej spre pământul lăsat de bunicii bunicilor noştri să-l uzurpeze fără alt motiv decât ca să se de-a mare iarăşi pe la cei de-ai lui Sârbu’ sau ai Leşilor, că e el stăpân pe pământul nost şi bea din pălinca noastră.
Dar nici eu nu-s prost – o dată fluierai prelung şi din codrul verde ieşiră Haiducii, fraţi de-ai mei de peste tot, cu tricoloru-n suflet, unul mai mândru ca altul, drepţi ca brazii, cu armele în coburii agăţaţi de şeile celor mai buni armăsari din tot regatul. Şi se porni o bătălie cum numai bătrânii daci ar mai fi putut povesti, şi de nu ştiu câte ori se răsturnă vijelia când pentru hunii nesătui, când pentru vitejii mei. Şi pân’ la urmă i-am fugărit, că prea luptam cu dragoste de ţară, şi faptele de eroism imediat apărură pe firmamentul din vatra satului cu numele celor mai bravi dintre noi înroşite de sângele vărsat, gravate pe vecie în memoria tuturor.
Seara, adunându-ne de pe drumuri, ne întâlnim pe la o crâşmă să povestim ce năzbâtii am mai făcut pe câmpul de luptă, mai frunzărim ceva fiţuici locale sau, dacă vrem chiar cele de departe, şi ne mirăm ce s-a mai scumpit una-alta, ce s-au mai schimbat prin lume şi cum să facem să mergem mai departe cu voioşie şi ceva succes.
Târziu în noapte, plecăm ostoiţi spre casele noastre, ne salutăm din prag şi ne urăm de toate-bune şi să ne vedem din nou în zori de zi.

Florar 7, MMXI

**********************************************************************************************************************************

D e România

Şi am vrut să haiducesc
Ziua în amiaza-mare,
Prin Republică să ies,
Când pe drum, când pe cărare.

Şi-am găsit nişte fârtaţi
Drepţi ca brazii pe costişe,
Ne-ajutăm ca între fraţi
Să răzbim cînd e restrişte.

Şi al nost’ conducător,
I se zice Mareşalu’
Ne îndrumă cu mult spor
Să creştem, s-atingem excepţionalul.

Mândră ţară e România
Cu drag noi te apărăm
Drapelul şi armonia
Pe eCulmi le înălţăm.

Florar 13, MMXI


***************************************************************

Poeme disparate

Eram haiduc. Afară trist ploua
Cu schije şi ghiulele,
Pe-acas’ duşmanul ţara jefuia
Printre blestemele mele.

Unde eşti tu, Mufa mea drăguţă
Ce uşor le-o aplicam,
Ustura cumplit pe Unguruţă
Când bugetu-i violam.

„Hai cuţât, cuţât, cuţât
De trei ori te-am ascuţât
Pe tocilă şi chietroi
Să tai capu’ la ciocoi, măiiiii”

Mi-e dor de MUFĂ.
Vouă nu?

..................................

Fragmente de obidă

Foaie verde, foaie lată,
Ce haiduc eram odată,
Rupeam unguri în bucăţi
Şi-i tankam ca pe niş’ de ţară hoţi

Acum sârbii şi polacii
Trag în noi c-aurolacii
Toţi fugim – nişte năluci;
Eu-s la fraţii mei, haiduci.

Cireşar 9, MMXI

**************************************************

Lipsa acută a binelui, ce duce la...neputinţă, deznădejde, declin şi moarte

Pornesc înainte. De fapt, vreau să merg înainte, dar mă izbesc de-un zid. O iau la dreapta şi fac un pas – iar un zid. „Heheheeei !”, îmi pierdui răbdarea. „Stânnnga-mprejur !”.
Pornesc, voios.
„Au !” – un zid. Nervos, fac la stânga şi ... stupoare: un imens zid. Înnebunit mă izbesc de el, mă întorc, mă zgramţăr, îmi rup unghiile, mă întorc, mă izbesc, mă întorc ... un zid. Plin de transpiraţie, mă aşez şi vreau să gândesc. „Ce-i asta ? Întuneric şi ziduri”.
Într-un târziu adorm. Vise tumultoase mă zbuciumă, mă răscolesc pe toate părţile pe cimentul rece. Sar în sus:„Of, Doamne, ce bine ! A fost doar un vis”.
Pornesc înainte. Mă lovesc de Zid. Mă întorc şi pornesc în direcţia opusă. Acolo, „În sfârşit!”, este ieşirea. Mă afund încrezător în întuneric, îndreptându-mă spre lumină. Gândurile îmi aleargă departe de coşmarurile de smoală, îmi ridic fruntea...
„Bummm !!!” Durerea puternic îmi săgeată creierul. Fruntea-mi plină de sânge reculează, lovită de materialul dur al Zidului. Brusc, cu toată energia ce vuia în mine, mă fac că o iau la stânga şi fug ca un nebun la dreapta. Mă izbesc. Mă întorc şi alerg. Peste tot ziduri uriaşe mă lovesc, mă îmbrâncesc dintr-unul în altul, îmi strivesc trupul şi-mi torturează mintea.
Mă întorc şi-mi pare că o mână mi se întinde în ajutor. Mă izbesc din nou – deziluzie: era imaginaţia mea surescitată, înfierbântată la maxim, care transforma răul în bine, nebunia în tămâie, cărămida crudă în mână caldă, de om.
Nu mai pot gândi, să mă întreb de ce sunt numai ziduri, cine sunt, ce caut...Alerg în continuu şi mă izbesc, mă ridic, fac un pas, dau de un zid, iar, şi iar, şi iar...
Nu-mi mai simt trupul făcut piftie, mă opresc în faţa Zidului şi mă lipesc de el, mă lichefiez prin neputinţa mea şi mă solidific apoi, rece, în propria-mi durere.
Deodată, un zbucium lăuntric mă cuprinse. În măreţia mea de gheaţă, în stana de piatră ce mă transformasem, adânc înăuntru, ceva se izbea de pereţii corpului meu. Curios, mi-am întors privirea şi m-am uitat în mine. Încet, m-am scufundat în propria-mi fiinţă, m-am întors cu faţa spre interiorul meu şi mi-am văzut inima, plăpândă, tremurând, izbindu-se nebună de pieptul meu, în dreapta, în stânga, căzând, ridicându-se, izbindu-se din nou...
Am privit lung la ea, apoi mi-am întors capul şi-am început să ascult tăcerea, să admir întunericul, să-mi simt nesimţirea. M-am ridicat şi-am plecat spre nicăieri.
Dar nu. M-am răzgândit, şi cu un gest rapid, hoţeşte, ruşinat de ce făceam, mi-am deschis fulgerător pieptul şi-am lăsat Inima să-mi zboare, liberă şi-nseninată...

Cuptor 4, MMXI

**********************************************************

(titlu🙂

În parfumul tău celest
Îmbibat cu esenţe incitante
Redescopăr un incest
Între-o floare şi un fluture, zis Fante,
Care a făcut arest
Pentru-amoruri prea picante.

În aspectul tău de zână
Şi-n surâsul incitant
Eu revăd pe Floarea Bună
Mângâindu-l pe-acel fluture berbant,
Cu petale ca o mână
‘Nfiorată de iubitul mursecant.

Şi în ochii tăi de ciută
Ce feeric mă incită
Regăsesc sfiala mută
Din privirile de Floare, dintr-o noapte d-ebonită,
Când un Crai dulce-o sărută
Şi de gura-i e trezită.

N.A. Cititorule, acest poem este pentru tine. Despovărează-te o clipă de lanţurile ce te-nconjoară, apleacă-ţi fruntea peste aceste rânduri şi eliberează-ţi inima – opreşte Timpul şi botează-mi poezia!
Apoi secundele îşi vor relua drumul lor prin Univers la braţ cu tine...

Cuptor 4, MMXI

*************************************************************

SPAŢIUL DORULUI

Dromihede înainta printre dune, pe nisipul auriu. Avea un sentiment ciudat, ce putea fi asemănat, printr-o paralelă la microuniversul omenesc, cu senzaţia de căldură. Totuşi nu îi era cald propriu-zis.
Încetase să-şi mai bată capul pentru a găsi o soluţie: trăieşte, visează, e mort, în rai, în... („Doamne fereşte !”, gândi el). Şi totuşi acest deşert era singurul lucru care semăna cu ceva de pe pământ, în care să domnească legile de pe Pământ: nisipul era tot nisip (îi intra prin haine), culoarea era tot cea obişnuită...Pentru că, până să descopere deşertul, văzuse uscatul DOAR sub nivelul apelor, care la rândul lor curgeau în diferite sensuri, la o distanţă variabilă de „pământ” (sau ce-o fi fost acel material pe care călca), „vântul” nu sufla spre tine, ci DINSPRE tine spre toate direcţiile...De altfel era fantastic, dar la început îl trecuseră fiorii. Acum era liniştit: găsise un spaţiu în care putea folosi (gândindu-se, bineînţeles) cuvinte pământene: nisip, dune, auriu, etc.
A avut un vis. Se făcea că se apropia de o zonă ciudată (parcă se plimba prin spaţiu), şi deodată apăru o „planetă” stranie, în adevăratul sens al cuvântului. Stranie, pentru că nu o putea descrie ca pe o planetă, deşi ştia ce-i aia o planetă. Chiar dacă era fermier pe locurile unde cu mii de ani în urmă existau nişte state ciudate (Hellas parcă, şi Ugoslava – nu ştia sigur), tot avea puţină cultură generală: cum să scapi de o „gaură-neagră”, cum se formează (în general) o planetă, cum...
„Hei, mi-am adus aminte cine sunt !”, se bucură în gând Dromihede. După ce se despărţise de Debora, deşi plâns şi chinuit de un dor nebun, adormise şi s-a trezit în acest vis. Memoria îi revenea încet-încet, ca şi cum s-ar fi ridicat brusc din pat, năuc de somn: a fost atras de „planetă” şi, prin nişte forţe fără nici o logică, introdus – „Nu se poate !!!” – în interiorul acesteia. Ce straniu !
Şi, de abia acum, îşi mai dădu seama de ceva: aici nu exista lumină. De fapt, nu putea exista lumină ca pe Pământ, pentru că acolo trebuia să fie şi o sursă de lumină. Aici nu era. „Lumina” venea de oriunde şi de nicăieri. Şi totuşi nu era lumină...
Începuse să-l doară capul. Măcar capul era al lui, şi durerea – omenească.
Brusc, văzu în faţa lui un OM. Înnebunit de fericire, îşi dori să alerge, să strige, să-L strige..., dar nu putu. Pentru că... Înghiţi în sec. În jurul omului erau copaci, izvoare, veveriţe... Dar... Rămase blocat pentru câteva secunde, cât două milenii, apoi închise gura. De data asta nu mai voia să înţeleagă. Nu mai avea nici un rost.
Se îndreptă spre tânăr:
-„Salut”, gândi Dromihede în limba universală, cu puţin accent. Şi de abia atunci observă florile de tei din părul negru al tânărului (trebuie să fi avut măcar 21x10 la puterea -23 koni pe scara Ionasheni). Gândul flăcăului (totuşi era mai tânăr decât Domihede) se bâlbâia într-o primitivă cumulare de senzaţii.
-„Ce naiba, nu ştii nici o limbă ?”, sună retorică întrebarea lui Dromihede.
-„Mă numesc Mihai”, reuşi să înţeleagă totuşi. Apoi pricepu: tot ce îl înconjura pe tânăr făcea parte din imaginaţia acestuia, poate din trecutul său.
...Într-un târziu au acceptat că, din pură întâmplare, au ajuns într-un spaţiu necunoscut, în altă dimensiune şi în alt timp (poate) decât Condiţiile Normale ale Sistemului Solar (cum ar fi trăncănit un bătrân, mucegăit Pi.Si din ultima generaţie, poate şi cea mai performantă, dar oricum, ultima – au fost înlocuiţi cu nişte „instrumente” mult mai exacte şi mult mai la îndemâna omului: câinii cu Coeficinteligenţa mai mare de 977,07).
Mai luă o gură de sifon rece. Chiar dacă Mihai (într-adevăr aşa îl chema pe tânăr) nu ştia nici ce-i aia Cola-Coca sau cosmografia (la care nici el nu se prea descurca), îl învăţase să-şi folosească imaginaţia pentru a crea realitatea necesară (de exemplu apa). Îi plăcea de acest Mihai, deşi n-a înţeles bine de unde venea, cu limbajul său arhaic, melodios însă. Nici nu reuşea să facă translaţia rotativă la toate gândurile tumultoase ale tânărului. Dar se înţelegeau destul de bine...
Deodată s-au trezit în alt spaţiu, total diferit de cel de mai înainte, nu numai prin structura reliefului şi natura luminii, ci şi prin prezenţa unor făpturi care...le mâncau visele. Pur şi simplu se năpusteau câte două-trei pe orice idee, orişice gând – le mâncau imaginaţia. Au fost nevoiţi un timp să folosească limbajul bazat pe reverberaţii vocale învăţat de la Mihai, pentru a nu mai gândi şi hrăni astfel nesăţioasele fiinţe. O vreme au dispărut flămânde, dar când credeau c-au scăpat şi se bucurau imaginându-şi fiecare ce se va mai întâmpla, au apărut din nou şi mai furioase.
Norocul lor (al celor 2 oameni) a fost că...au intrat în alt spaţiu. Aşa şi-au dat seama că aici „totul se transformă”, existând 7 spaţii vectoriale diferite, cu legi ce funcţionau diferit, cu alte făpturi sau cu nici una, perindându-se ca anotimpurile din zona de origine a lui Mihai. Timpul se scurgea mai lent (până la câteva luni pământene) sau mai repede (23 de secunde în spaţiul al şaselea).
Erau ciudăţenii şi lucruri bizare în fiecare dimensiune. De exemplu, într-una au descoperit două „sfere”, puţin deformate, care...se certau (altă corelaţie între ce se petrecea între ele şi manifestările oamenilor nu găsiră). Până la urmă, una din ele primi o „lovitură”, se umflă instantaneu până la vreo 5 metri cubi şi explodă. Imaginea pe care o vedeau Oamenii prezenta o deflagraţie nucleară, dar înspăimântător era că nici un sunet nu le parvenea, şi nici un fir de păr nu li se mişca. Apoi apăru o „inimioară” (semăna destul de bine) care, pur şi simplu, se mânca pe sine însăşi, pentru ca să se refacă imediat la loc: era fantastic.
Aleator apăreau spaţii noi, diferite de cele 7 constante. Cel mai plăcut a fost al doilea, pentru că avea nişte proprietăţi speciale care-ţi uşurau gândirea şi transformau imaginaţia în realitate mult mai rapid. Primul lucru care apăru în momentul în care intrară în acel spaţiu fu 3 plopi (mai mult ca sigur că erau gândurile lui Mihai), apoi o livadă şi o fermă pe malul unei ape (Dromihede îşi închipuia locul natal). Apoi veni Iubirea.
Intrară într-un târziu în Spaţiul Dorului. Ba nu: Dromihede nu gândea deloc şi nu făcu saltul – era în acea stare de prostaţie apărută după despărţirea de Debora, şi în care se scufunda tot mai des. Astfel, sufletul său se împrăştie în alte spaţii, şi nu se mai întâlniră niciodată.
Dar Mihai visa...dragostea. Şi intră într-un spaţiu unic, irepetabil: Spaţiul Dorului.

***

Beznă.
-„Sunt MIHAAAIIIIIII !”, - un urlet în negrul atotcuprinzător.
Gân😛 -„Sunt Mihai şi-am fost în Spaţiul Dorului. Am cunoscut dorul, am simţit dumnezeirea Dorului străpungându-mi pieptul incendiat. Dar totul trece, totul decade”.
Şi cad.
Sau cad din nou, în hăuri ancestrale,
În canioane cu un aer fad;
Peste tăişuri albe, criminale
Cad.

Un pas. Şi apoi încă unul.
Un pas mi se pare infinitul, celălalt nimicul. În faţă e un abis de smoală, în care materia se contractă spre a atinge nulul, iar gândurile cresc exponenţial pentru a ocupa tot spaţiul, înroşite, dilatate de durere... În dreapta sunt chinurile mucenicilor, munca oarbă, fără speranţă a lui Sisif, sau veşnicia de pe umerii lui Atlas. În stânga se zvârcolesc, îmi urlă-n obraz gelozia, ura, neputinţa, umilinţa, autoflagelarea – cele mai urâte sentimente, frustrate că Omul le-ar vinde pe un mănunchi de lacrimi pe umăr de prieten. În spate simt suflul rece, de gheaţă al Coasei înfiptă într-o hârcă...

***

(Nu-şi aducea nimic aminte, dar ştia că a fost în Spaţiul Dorului).
Dor nebun.
Beznă şi atât: „Sunt MIHAAAIIIIIII !”.

Gustar ‘XCVIII

**********************************************************************************

Femeie

Statuie îţi înalţ, de zei,
M-aş prosterna în faţa ei,
La geamuri ţi-aş planta un tei,
Dar tu nu vrei...

Să mă cunoşti, şi în zadar
Încerc să ţin Dorul hoinar,
Fugind îmi las-un gust amar,
De penitenciar.
Şi totuşi sar...

De gâtul tău când te revăd,
Revărs spre tine un prăpăd...
Şi văd!

Ce-n viaţa omului însemni:
O zână tainică din alte vremi,
Un chin, o ciumă ce blestemi,
Dar care-o chemi
Să te sărute: apoi la moarte pleci cu paşii demni!

Răpciune ‘XCVII

****************************************************************************

Indicativ viitor

-„Poftim 100 de lei !”.
Andrei întinse mâna – gest reflex – şi îngână de-abia auzit un „mulţumesc”. Nu mai avusese niciodată atâţia bani numai ai lui şi, deşi muncise cu râvnă şi sudoare pentru a arăta că nu-i un chiulău din ăla şi ştia că va primi bani, nu se gândise la o sumă atât de mare.
Merse o bucată ca un somnambul, apoi se opri în faţa unei vitrine cu prăjituri. Era acolo prăjitura lui favorită, „Dalia”.
Intră repede în cofetărie. Mâncă 3 porţii şi fugi, uitând să şi bea vreun suc-ceva; mai apoi, se distră la maşinuţele electrice (era venit bâlciul în oraş), mâncă gogoşi şi bău „lămâiţa” până se sătură. După-amiază merse la film, la cinema-ul din cartier. Rula filmul văzut de toate fetele din jurul blocului, dar nu-i plăcu în mod deosebit: erau prea smiorcăiţi actorii, cântau şi dansau prea mult (deşi melodii plăcute, iar actriţele negricioase, de cacao, aveau mişcări fascinante, şerpuitoare, şi benghi în frunte). Lui îi plăceau mai mult filmele văzute la televizor, cu haiduci, sau, în special, cele cu războaie de demult, cu romani făloşi şi daci viteji, cu nume sonorizante...
La ieşire, se repezi la chioşcul cu îngheţată din staţia de autobuz, optă pentru una cu lapte şi se gândi că n-ar fi stricat încă o „Dalia”...
.........................................................................................................................................................................................
...brusc, se trezi în faţa vitrinei cu prăjituri. Cineva trecuse pe lângă el şi-l înghiontise. Nu-l băgă în seamă, dar privirea îi fu atrasă, în stânga, de un om de o sărăcie lucie, slab numai piele şi os, ars de soare şi bătut de praf, cu haine nereînnoite de zeci de ani, colbăite şi rupte, cu o pălărie în faţa lui şi o icoană veche alături. Se ruga cu mâna întinsă. Aproape involuntar, neconştientizând mila supremă ce-i cuprinsese sufletul, se îndreptă spre bătrân şi-i întinse toţi banii care-i primise.
-„100 de lei să-i dai lu’ mă-ta, când o fi schizofrenică şi la menopauză, ţămbălăule ! Bă, talibanule, ’urolacule...”.
Fugi cuprins de spaimă, injuriile obscene şi împestriţate pierzându-se în urmă. Deşi nu le înţelegea, ştia că-s vorbe de ocară după tonul apostrofător, cuvintele scuipate din gură, stâlcite şi urâte. Se izbi de oameni, vru să traverseze, dar o maşină interminabilă, argintie şi cu geamuri fumurii, îi tăie calea cu scrâşnet de frâne. Privi consternat, insensibil la mitocăniile şoferului, cum imensa maşină, nemaivăzută, demară de lângă el.
Se întoarse şi ochii îi clipiră sub efectul unor lumini puternice, multicolore, aprinse de peste tot, din geamurile magazinelor, de pe stâlpi, de pe case. Orbit şi înnebunit de agitaţia înconjurătoare, plecă repede pe drumul ce i se păru cel mai sigur: pe trotuar. Oameni ciudaţi se intersectau cu el din toate direcţiile sau îl depăşeau, cu părul în neorânduială, cu haine bizare, unii vorbind singuri cu mâna la urechea opusă, alţii trecând muţi, cu privirea pierdută, ignoraţi şi ignorând pe toată lumea.
Se opri la o tonetă cu mirosuri îmbietoare.
-„Vă rog un..., o ...”
-„Imediat”, şi fata înaltă, cu şorţ alb şi o tichie fistichie pe cap, începu să pregătească cu gesturi fâşneţe: tăie o bulcă în două, puse câteva bucăţele de carne prăjită, o felie de roşie, cartofi prăjiţi, muştar, piper, sare, bulion, toate din sticluţe, bidonaşe şi farfurii diferite. Înveli cu un şerveţel toată „minunea”, şi i-o întinse:
-„7.500 de lei”.
O lacrimă îi apăru în colţul ochiului, şi alergă umilit, sub ochii dispreţuitori ai fetei, lăsând ca mărgăritarul de pe obraz să i se prelingă uşor pe faţă.
La colţul străzii, câteva fete cu bucăţi de haine colorate strident pe ele, cu ochii vineţii, gene alungite şi îmbujorate cu un roşu fals, îl prinseră între ele:
-„Ce-i, drăgălaşule, te-ai pierdut de mama !?!”
-„Hai la mămuţa să-ţi dea ţâţă !”
Hohotele groteşti îl fugăriră, speriat şi pierdut în neputinţa de a înţelege.
Ajunse, târziu, la malul apei. În oglinda întunecată, susurândă, sclipeau laolaltă cu stelele şi luminile oraşului vrăjmaş, de o răceală şi brutalitate necunoscute lui.
Banii îi ardeau în palmă. Încet, fără să se uite la ei, ridică mâna şi-i aruncă în apă. Se întoarse şi porni hotărât spre oraş. Ajunse la colţul străzii, se duse direct la cea care-i vorbise ultima:
-„Bună seara. Mă numesc Gerula şi vreau să mă angajez la dumneavoastră.” Şi, sub privirile şocate ale femeiei, continuă. „Fac orice, pentru un salariu motivant”.

Brumărel ‘XCVIII