Join the new world

Își legă bandana albastră, o împinse sus, pe frunte, și părul i se revărsă dezordonat pe de lături. Se aplecă puțin către oglindă. Așa îi apăru în spate chipul fetei ce stătea în ușa îngustă de la baie.

- Ce faci, tu mamă, te crezi în Lefkada?

Erau primele ei cuvinte pe ziua de azi. Reflexia din oglindă îi arăta destul de fidel trăsăturile: ochii căprui adânci, moșteniți de la el, bărbia, fruntea. Dacă ar fi fost mai aburită sticla, ai fi putut crede că vorbea chiar el, îmbrăcat în același tricou alb. Și în blugii mult prea lungi. Desigur, el ar fi spus altceva, mai puțin ironic. Sau chiar deloc ironic.

Erau primele ei cuvinte pe ziua de azi. Bune și alea. Se mulțumea cu orice, avea așteptări foarte mici. Cum nici câinele, nici pisica nu vorbeau, era binevenită orice silabă. Fata intră în baie și o împinse ușor cu umărul că să ajungă la chiuvetă.

Se afla acum în plină lumină. O urmări cum lua paharul, cum mușchii antebrațului i se mișcau sub piele în timp ce își peria, apăsat, dinții. Robinetul rămăsese deschis deși, până pe la vreo doisprezece ani, avusese grijă să îl închidă. O șuviță îi scăpase din părul legat cu un elastic strâns dar ea nu se întinse să o prindă. Nu avea voie. Își urmări fiica cu senzația că este un exponat prețios, atât de prețios încât galeria îl prezentase numai sub formă de hologramă, de teamă că ar putea fi deteriorat. Cu senzația că, dacă ar îndrăzni să întindă palma, ar trece ușor printre umerii ei si și-ar vedea amprentele pe oglindă.

- Da, tu mamă. Mă cred.