Join the new world

Intr-o zi, profitand de linistea din jurul scorburii, un veveritzoi, satul de ale sale, porni sa se plimbe prin padure.

Era cam singuratic de felul sau. Nu radea, nu plangea, nu se amuza atunci cand era in vizita, nici macar din complezenta si zambea numai daca glumele erau cu adevarat bune.

Era un singuratic..dar se credea original si neinfluentabil. Astfel ca iubea lucrurile solitare:cititul, scrisul, puzzle...chestiile pe care le putea face singur, fara nimeni in jur.

Si se plimba....

Cateodata, frumusetea padurii il facea sa se piarda, sa uite de el si, cu ochii pierduti in zari inalte, se afunda in necunoscut plin de increderea in sine si curios de ceea ce se afla dupa urmatorii copaci.

Mergea mult, departe, savurand fiecare particica de necunoscut, nelegand prietenii decat daca merita cu adevarat si nefacand altceva decat sa observe, sa se minuneze si sa nu puna suflet in nimic. Doar respira si observa.

Cateodata se oprea si discuta cu alte veveritze...dar totul era in van. Veveritzoiul avea alte standarde si, cu greu, se imprietenea cu semenii lui.

Intro zi, cand padurea era plina de soare, cand veveritzoiul nostru tzoipaia vesel printre copacii din padurea fermecata...a vazut minunea.

Era sus..in varf...

Nodul din gatul veveritzoiului s-a lovit instant de calcai! Inima i-a luat-o razna. Sufletul a inghetzat iar corpul nu-i mai raspundea la comenzi. Doar coada i se misca usor in bataia vantului.

Wowwwwww...

Era acolo!

EA!

ALUNA!

Mare, colorata, rotunda, cu forme dementiale, leganata in bataia vantului si atat de vulnerabila...dar totusi in varful pomului!

Veveritzoiul nostru, inghitzind in sec, dandu-si doua palme peste pieptul plat(de razboinic) incepu sa masoare distanta de la el la ALUNA.

El insa era mic, copacul mare, aluna suuuuuuus, primejdii multe si, mai presus de orice...era o lume necunoscuta. Alunele mancate pana acum erau culese la intamplare, mai mult gasite decat culese, astfel ca veveritzoiul nostru era incantat de idee dar si putin temator.

ALUNA insa era acolo, era aluna visurilor lui...asa ca a hotarat sa incerce necunoscutul.

Astfel ca, in prima zi, a urcat pana la prima ramura. Copacul era gros si mare, drumul era greu, ALUNA era sus..dar el avea vointza!

A doua zi, catzarandu-se pe urmatoarea creanga, putin mai subtine, veveritzoiul constientiza ca drumul e greu, e lung dar exista speranta.

A treia zi, s-a catazarat inca putin spre aluna magica. Observa ca drumul se mai scurtase, crengile erau mai subtiri, ALUNA parea mai aproape iar solul era destul de departe.

A patra zi, inaltzandu-se pe varful degetelor, impingandu-se in coate, tarandu-se cu blana lucioasa de copacul zgruntzuros si inalt, veveritzoiul reusi sa mai avanseze un pic, dar realiza si ca esecul, daca vreodata ar fi aparut..l-ar fi zdrobit.

Mai avusese ghinioane...dar niciodata de la inaltimea asta, asa ca avea emotzii! Insa ALUNA il astepta, era tot mai aproape, facandu-l sa minimalizeze riscurile si sa priveasca numai insus, spre ALUNA SUPREMA!

A durat mult pana a ajuns sus, dar a reusit. Indemanarea, ambitia, farmecul si”vocea si talentul lui” au facut ca drumul greu sa fie realizabil.

Dupa ce s-a aflat pe aceeasi creanga cu ALUNA lui, veveritzoiul a inceput sa observe ca aluna era perfecta, ca daca ar fi cules-o ar fi avut multe de facut, ca soarele ar fi rasarit si pe strada lui si ca, indubitabil, fericirea ar fi intrat si in scorbura lui, scorbura in care isi facea veacul...dar nu a fost asa.

Perfectiunea ei il facea sa fie nesigur, ar fi intors lumea invers pentru ea...dar oare fericrea putea fi pur si simplu inhatzata? Oare singuratatea ar fi fost altfel fara el? Oare cheful de viatza ar fi fost la fel? Fericirea nu se ia de pe o creanga de copac...dar el ar fi vrut sa fie asa...

Asa ca, cautand nod in papura, cum ii sta bine oricarui veveritzoi solitar, cobora jos din copac cautand motive puerile si, constientizand ca fericirea era la o aruncatura de batz isi lipi coada de spatele arcuit si tzasni spre lumea lui solitara.

Fusese in cel mai inalt copac, atinsese cea mai frumoasa ALUNA, dar constientizase ca o ALUNA perfecta, rotunda, maro cu bej, era mai mult decat visase el, prefera sa dispara de langa ea, lasand-o sa creasca pe creanga ei, neatinsa de fitzele unui veveritzoi singuratic.

Au urmat multe luni in care veveritzoiul a stat tacut in scorbura lui. Cateodata, pe nevazute, mai ales dimineatza, mergea la poalele alunului batran si observa, ascuns dupa tufisuri acea ALUNA. Ramanasese fascinat de ea, ar fi vrut sa o culeaga, sa o aduca la el in scorbura...dar stia ca odata gestul facut aluna s-ar fi uscat de dorul alunului ei.

Asa ca prefera sa nu o faca, prefera sa stea solitar si sa observe cum aluna crestea, devenea matura si se bucura de soare ca orice aluna care se respecta.

Cateodata e cel mai bine sa lasi lucrurile cum sunt, sa iubesti natura asa cum a dat-o Creatorul si, observand de la distantza sa te bucuri de umbrele pomilor, zgomotul frunzisului, placerea vanatorii susurul ploii si singuratatea proprie pana cand acelasi Creator te cheama la El.

Daca as fi fost balena as fi facut valuri, daca as fi fost leu as fi speriat savana, daca as fi fost lup as fi speriat stepele, daca as fi fost urs as fi speriat turistii...

Sunt doar o veveritza, masca mea e tufisul, umbra mea mi-e dusmanul...si mi-e de ajuns totul.