Join the new world

Sa incercam si scrieri beletristice.
Aceasta este povestea mea pentru concursul organizat de catre bucovinean serios.


O noapte – un cosmar

Ştiu... Ce ştiu?
Îmi apare în gând ideea de a mă întoarce... Totuşi, ce-am lăsat în urmă? Am pierdut totul în clipa în care am păşit afară din casă. Părinţi, căldura camerei mele, motanul cel mic ce se linguşea mereu ca să-i dau mâncare, totul a rămas acolo, pe uliţa cea mică a stradelei copilăriei mele.
Acum merg spre nicăieri. Am hotărât să devin cineva, însă am uitat să mă gândesc cum. Am trântit furioasă uşa camerei mele de fiecare dată când mama mă certa. Am refuzat să cred, să ascult. Hotărâsem să fac greşeli pentru a învăţa, dar de fiecare dată când plângeam eu, rănită de propria-mi eroare, plângeau şi cei din jur.
Unde am greşit? Am gândit logic, am încercat să fiu corectă, să fiu cea mai bună, să fiu admirată, mândria tuturor, dar asta nu mi-a adus decât lacrimi în plus. Căci de fiecare dată când am fost incorectă, incorectitudinea mea ieşea în evidenţă, de fiecare dată când mă lăsam dusă de val şi făceam vreo prostie, aceasta era observată. Cu cât deveneam mai bună, cu atât mai mult mă durea fiecare lovitură, critică a celor din jur. Credeam că sunt puternică, dar eram slabă.
Totul a continuat astfel până în acea seară, când mânată de un impuls de moment am pus un STOP. Enervată de lipsa de libertate pe care o simt la vârsta de 15 ani, iritată parcă de tot ce-i în jur, am ignorat vorbele bune ale mamei, am trecut peste oficialităţie şi gândirea constructivă şi logică a tatălui. În acea seară de vară am hotărât să plec.
Am hotărât că sunt capabilă de multe, că pot să fac lucruri şi singură, că nu am nevoie de ei ca să mă ridic.
Mi-am luat geanta şi am plecat.
Mă plimbasem prin tot Chişinăul. Mă speriau beţivii care-mi ieşeau în cale sau tipii care faceau comentarii sau îmi puneau întrebări când treceam pe lângă ei. Unul chiar mă întrebase cu o ironie în voce:
― Puştoaico, eşti disponibilă astă-noapte?
Am fugit, dar de fapt nu ştiam unde fug. Străzile îmi erau cunoscute, dar frica încolţise în mine prea mult ca să mai pot gândi logic.
Iată-mă lângă statuia lui Ştefan cel Mare... Atâtea amintiri legate de aceste locuri...
Fug. Fug de memorii. Fug de mine. Urc pe strada Nicolae Iorga fără să-mi dau seama şi mă trezesc lângă Liceul „Prometeu-Prim”. Iubitul meu liceu! Atâtea amintiri! Atâtea lacrimi de-ale mele au spălat băncile astea. Plângeam când aveam note de 7,8 sau chiar şi 9, atunci când mă aşteptam la 10. Plângeam când eram jignită sau nu eram ascultată. Puteam să plâng pentru orice. Scările care foloseau uneori drept scenă şi pe care am recitat atâtea poezii, blocurile cele frumoase... parcă mai văd şi acum, ca prin vis, profesorii discutând prin curte. Cât o să-mi lipsească!
Rămân înţepenită în faţa liceului şi din ochi îmi cad lacrimi. Datorez atâtea acestui liceu. Parcă văd cum recent scriam cererea pentru a intra în clasa a 10-a real, cum vroiam să fiu cu Nicoleta într-o clasă, cum ziceam că anul care va veni voi fi şi mai bună, cum... Şi am renunţat la totul pentru a merge spre nimic.
Au trecut trei ore de când stau îm faţa liceului. Încerc să-mi pun gândurile în ordine şi regret din ce în ce mai mult plecarea mea. Mă întorc pe jos înapoi acasă, intru pe fereastra deschisă a camerei mele, mângâi motănelul care m-a urmat şi plâng. De data asta plâng de fericire.
E cinci dimineaţa. Mama se trezeşte pe la 9. Nu mi-e somn, deci îmi schimb hainele şi încep să fac ordine în cameră. E unul din puţinele momente când vreau să fac ordine, să prepar mâncare, să aduc totul la o stare impecabilă. Intru în bucătărie şi încep să prepar plăcinte.
La ora 9 mama se trezeşte şi nu-şi crede ochilor.
― Cristina, mă cheamă ea cu o voce ce exprima mirarea şi fericirea.
Mă apropii uşor, cu ochii în lacrimi şi o cuprind. Sunt atât de fericită! Sunt lângă mama mea, cea care a fost mereu lângă mine, a plâns alături de mine, a făcut totul ca să pot să învăţ şi să progresez.
Pe la ora 13 mă fură somnul, iar la ora 16, când mă trezesc, am impresia că totul a fost un vis. Doar hainele ude de lacrimi şi murdare îmi mai amintesc de acea noapte de coşmar când am regăsit o parte din mine.





Tin sa precizez ca aceasta este doar o poveste... Sunt fragmente care ma reprezinta, dar nici pe departe nu am trait povestea.